Corpul

Nu știu cum este să fii în corpul unei femei. Nu sunt femeie. Și nici altcineva nu știe cu adevărat. Știm doar cum este să fim în corpul propriu. Dar femeile știu cum este să fii în corpul lor de femeie.

Judecând imaginile din jurul nostru, de la artă la publicitate, imaginarul unui bărbat este diferit de cel al unei femei.

Judecând imaginea pe care o prezentăm în jurul nostru, imaginarul unui bărbat este diferit de cel al unei femei.

Pentru un bărbat este foarte ușor să se îmbrace bine. O pereche de blugi, un tricou simplu. Barba, părul, mîinile anunțînd forță fizică și privirea înainte.

Pentru un bărbat este foarte greu să completeze toate acestea cu ce trebuie să fie un bărbat. Și de cele mai multe ori nici nu știe că trebuie să o facă. Și dacă știe, nu știe cu ce. Și trec anii peste acel tricoul și aceea pereche de blugi. Barba și părul se înălbesc fir cu fir și el arată și mai bine și are și mai puține motive să completeze toate acestea. Și trec anii peste privirea lui, începe să se coboare, se uită la blugi și la tricou. Și îi lipsește un gol pe care să simtă că are forță în mîini să îl umple.

Pentru o femeie e foarte greu să se îmbrace bine. Corpul ei spune mult mai multe decît cel al unui bărbat, în primul rând fiindcă ochii unui bărbat doresc mult mai mult din ceea ce văd. Dar și din corpul unei femei se descoperă mult mai mult involuntar. A acoperi tot nu se poate. A lăsa totul descoperit iarăși nu se poate.

Pentru o femeie e foarte greu să se îmbrace bine, adică echilibrat între acoperire și descoperire, fiecare element de îmbrăcăminte spune ceva și foarte multe în același timp. De la un mic ceva prins în păr pînă la un mic ceva agățat de un pantof, zeci de detalii pe care le-au cântărit cu orele și anii, de când erau mici, în nenumărate și compleșitoare combinații, reguli stricte și jocuri improvizate, fiecare cu emoția și speranța proprie.

Pentru un bărbat este foarte greu să vadă toate lucrurile astea. Băiat fiind i-au fost indiferente aceste aspecte. Din toate lucrurile lumii, de la mașini de curse la mașini grele, de la mingea de fotbal la globul planetelor, de un anumit eveniment din istorie la bătaia din curtea școlii, cel mai puțin interesant a fost jocul și lupta fetelor din jurul lui de a se îmbrăca bine. Din când în când o fată apărea în fața lui și îl fascina, fără să înțeleagă de ce. Nici zîmbetul, nici un mic dar, nici indiferența, nici nimic altceva nu erau pentru el o cauză, fiindcă nu înțelegea ce simțea. Nu erau nici cursă, nici construcție, nici eveniment, nici luptă în curtea școlii.

Dar descoperă că sub toate acele zeci de detalii de îmbrăcăminte există ceva ce el își dorește. Și fetele descoperă și ele același lucru. Și începe lungul și anevoiosul joc al echilibrului între completa acoperire și completa descoperire. Și există completa acoperire în negru al altei culturi.

Dar există copleta acoperire cu mici și multe detalii, care spun multe, mult prea multe, lucruri pe care bărbații nu le văd și nici nu le înțeleg și nici nu își doresc. Dorința lor pare mai simplă și eficientă. Și trec anii lor peste această dorință, peste perechea lor de blugi.

Și trec anii peste acoperirea și descoperirea femeii, peste orele de dimineață când o femeie trebuie să aleagă iar ce și cîte spune despre sine, despre cine nu este în dimineața asta și cine vrea să fie în ziua aceea. Să iasă în lume spunând multe lucruri de neînțeles până se va găsi cineva care va fi depus efortul, lungul și anevoiosul efort de a înțelege. Cineva care pe lângă o pereche de blugi și un tricou, s-a îmbrăcat în lungul și anevoiosul efort al cunoașterii de sine, dincolo de evenimentele din istorie, mașinile de curse și bătăile de cuvinte de prin baruri. Cel care a învățat să vadă toate astea în îmbrăcămintea unei femei. Și le observă pe ea și îi face un compliment de detaliu, începe să o completeze.

12

Între doi oameni există două sau chiar trei relații simultan. O relație între unul și celălalt, relația dintre celălalt și unul, și sinteza acestora două. O singură direcție cu trei sensuri.

În fiecare dintre cei doi oameni sunt doi, în fiecare din ei. Și aceștia doi sunt în relație cu ceilalți doi. În două sau chiar trei relații simultan. În total, 12 relații.

În fiecare din noi, trup și suflet, imaginație și realitate, minte și inimă, gând și cuvânt, durere și alinare, dorință și alegere, teamă și speranță, respingere și apropiere, adult și copil, mamă și tată, da și nu, fiecare pereche cu cei doi oameni ai săi.

Desigur, ce zic eu aici e nebunie curată. Haos, neputință și imposibilitate, realitatea e cu totul alta, e mai simplă, mult mai simplă. Dar nici asta nu e adevărat, și adevărul nu e la mijloc.

Adevărul e unul singur dar nu același la momente diferite. Adevărul e realitatea de fapt, e obiectiv. Ce face lucrurile mai simple sau mai complicate este care din cele 12 relații se manifestă și cum. Dacă e doar una, sau mai multe simultan, dacă există echilibru și nu raport de putere, dacă și câți de dacă. Dacă se luptă binele cu răul, dacă unul e mai puternic decât celălalt, dacă sinteza lor, orice ar însemna asta e echilibrată sau instabilă, dacă e fertilă sau toxică. Fiecare din cei doi oameni, fiecare termen al unei perechi, dualități din noi, stă sub cunoașterea binelui și a răului.

Decizia

Durerea este un factor mult mai puternic în luarea unei decizii decât lipsa ei. Spune cineva, nu spun cine, persoană importantă, că durerea este prezentă chiar și în plăcere, pentru cei suficient de abili să o sesizeze. Așa o fi, cum zice nu spun cine. Ceea ce e clar, și știm cu toții, inclusiv Sorrentino, este că după plăcere vine durerea. Cumva, prin plăcere, tot durerea este acel factor puternic în luarea unei decizii. Durerea te momește către ea prin plăcere.

Pacea, liniștea sufletească, în schimb, e foarte slabă ca argument afectiv, emoțional în deliberarea interioară asupra unei decizii. E o făptură firavă și tăcută. Nu se contrazice, nu vrea conflict, nu lovește și nu se vrea lovită, fiindcă nu îi mai folosește la nimic. Nu mai e ea însăși pace. Furia poate fi tristețe, tristețea poate poftă, orgoliul poate fi mânie, lenea poate fi orgoliul. Pacea poate fi doar pace.

Dar chiar și slab, pacea se vrea fie obținută sau anticipata din mijlocul gălăgiei formelor durerii sau ale plăcerii, fie perpetuată.

Dar e atât de slabă că seamănă mai degrabă cu o stare de indecizie, decât a ceva concret, ceva de luat în seamă. Iar ca țintă, ca obiectiv, cu atât mai puțin. E atât de atrăgătoare ca o cameră goală. Nu e goală, e plină de posibilități. Dar toate aceste posibilități vor fi realizate în urma unor decizii. Și atunci pacea iar va avea puține lucruri de spus, și pe acelea le va spune în șoaptă. Îi vor închide gura emoțiile, atracțiile, stările, nedeslușirile, revenirile.

Din când în când vom arunca tot din cameră, sau ne vom aminti de cum era odată, atunci, goală și plină de posibilități. Și pacea, liniștirea sufletească va avea un cuvânt din ce în ce mai greu de spus.

Tandrețe

Un bărbat are datoria de a oferi și o femeie are nevoie să primească tandrețe. Un bărbat poate trăi mort fără să ofere afecțiune nimănui, o femeie poate muri vie fără să primească afecțiune.

Nevoia și datoria sunt două lucruri diferite. Nevoia ți-o împlinești din exterior, de acolo de unde este disponibil și în măsura în care este disponibil obiectul nevoii, după cum îți este voia.

Datoria ți-o poți împlini doar din interior, cere efort, cere disponibilitate interioară, cere capacitate, putere și slăbiciune, vulnerabilitatea deschiderii spre exterior, diferită de cea care primește. Deschiderii spre a oferi i se poate răspunde cu orice. Te poate lua prin surprindere în orice mod. Un gest de afecțiune e inconfundabil, te deschizi spre el doar dacă e afecțiune. Nu se poate să ți se ofere afecțiune și să primești opusul sau altceva. Dar se poate să oferi afecțiune și să ți se răspundă în orice fel, cu opusul și de două ori mai mult.

Într-o relație toxică, un bărbat poate oferi afecțiune iar și iar până îi seacă toate izvoarele și toate fântânile. O femeie poate spera iar și iar că va primi afecțiune până îi vor seca speranța și ochii.

Când oferi sau când primești, imaginea celuilalt se imprimă în tine, și tu iei chipul aceluia. Vindecarea cere timp tocmai pentru ștergerea acelui chip de pe chipul tău. Unele chipuri nu se șterg niciodată. Sau poate niciunul. Și alte chipuri se vor imprima peste chipurile neșterse, se vor urâți reciproc, se vor amesteca până la nerecunoscut, până la bătrânețea singurătății.

Nu întâmplător, iubirea de sine e precondiție a iubirii celuilalt. A iubi din toată puterea ta și din toată întinderea ta pe cel cu totul altul și necelălalt e precondiție a iubirii de sine. Nimic întâmplător, ci necesar. Întâmplătoare este împlinirea datoriei, nevoia este necesară.

Apropierea

Când te apropii de cineva devii tu însuți dar nu te simți tu însuți. Dar numai dacă te apropii cu adevărat. Ca orice fir, se despică în patru. Firește că simți să fugi atunci când devii tu însuți, fiindcă vrei să te simți tu însuți, nu să fii tu însuți.

A fi și a simți sunt același lucru și complet opuse. Inițial simțim că suntem noi înșine când nu simțim nimic, ne simțim bine, un anume fel de bine, nicio presiune, niciun incident, totul firesc, natural, confirmare din toate direcțiile, niciun conflict, totul roz și dulce, oglinda e curată deși de-abia ai ieșit din duș, părul îți stă bine deși e ciufulit, se va usca, ziua e ziua de azi și nu există mâine.

Ne apropiem de cineva și acel cineva devine oglindă, contagiu de cușcă, ochii lui sunt ochii tăi, mișcările ei, mișcările tale, rana lui, rana ta, vorbele ei, vorbele tale, temerile lui, temerile tale, sunteți una și doi și infinit multiplicați în același timp. Ca o oglindă oglindită în olgindă.

Rana pe rană se rănește. Și firește că vrei să fugi, firește că vrei să scapi de toate astea, că îți vrei echilibrul înapoi, că vrei pe altcineva suficient de complet cât să de completeze și nu să te confirme, să te împlinească și nu să te golească, să te acopere și nu să te descopere, să te dezamăgească din propria amăgire, cu blândețe și firesc, să fie tu mai înainte de a fi tu tu însuți, lucru imposibil, fiindcă nu există o astfel de relație, fiindcă ceea ce simți, această nevoie de a fi tu însuți, nu este a fi, și nici celălalt nu este, nici nu simte, dacă ar fi, nu ar avea nevoie de nimeni, ar fi autosuficient și atât.

Greșeala

Omul nu greșește fiindcă orice faptă a lui este irelevantă. Istoria lui personală merge mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Nu piatra sparge geamul, ci casa, pereții, lemnul și sticla sparg geamul. Era și timpul să se spargă. Nu aruncatul pietrei este o greșeală, ce poate fi greșit în a arunca cu piatra înspre geam, când geamul putea să nu fie în drumul ei, există o lume posibilă în care nu ar fi fost niciun geam nicăieri, de ce tocmai în lumea noastră sunt geamuri în calea pietrelor?

Fiindcă cu un timp în urmă, cineva și cu altcineva, cu ajutorul altora, au luat pietre din râu și și-au făcut casă. Având casă, i-au pus geamuri, acest geam, această sticlă. Ei au greșit, ei, cu multele lor mici decizii inofensive, după părerea lor, au spart geamul. Și-au construit casă în calea pietrei mele.

Nu au nicio vină, nu au greșit cu nimic. Dar nici eu. Omul nu greșește niciodată fiindcă orice ar face, cel ce se supără de facerea lui e oricum supărat pe tot ce există în om. Îl deranjează altceva, din trecutul apropiat sau îndepărtat. Și se uită urât la mine degeaba. Și eu la fel, am făcut multe lucruri. Greșeala mea e consecință a altor lucruri pe care nu mi le-a reproșat nimeni, au râs, au mers mai departe, m-au încurajat. Ne vedem mai târziu, mi-au zis. Acum e acel târziu.

Certitudinea

Cred că, totuși, sunt folositori societății oamenii care nu au dubii și nu sunt capabili de nuanțe. Chiar dacă par radicali și uneori chiar sunt.

Oamenii aceștia spun direct și pe față ceea ce cred și, implicit, ceea ce sunt. Nu se pot ascunde și nu o vor face. Nu e nimic ascuns în privința lor, și de aceea foarte rar sunt periculoși.

Oamenii cu dubii, oamenii nuanțelor, ai stratelor suprapuse în multe direcții și configurații și învărteli, sunt în primul rând mult mai puțin folositori prin apatia lor. Le ia prea mult timp până să ajungă la o concluzie și concluzia va fi neclară, neînchisă, adică ne-concluzie. Va fi un magistral și confuz “depinde”.

Apoi sunt și periculoși, mai ales ca ideologi. Printre multele fire de raționament pe care le-au evaluat în mintea lor, e și acela care le convine cel mai mult. Și dacă au motive, ți-o vor prezenta cu certitudinea omului simplu și direct, care nu are niciun interes ascuns.

Vor avea foarte ușor dreptate fiindcă în sinea lor, orice ar crede, multele lucruri pe care le cred, contradictorii, toate sunt la fel de adevărate. Ei au dreptate în toate felurile. Falsitatea e o obișnuință pentru ei, e o banalitate, la fel și adevărul.

Dacă însă sunt implicați emoțional, dubiile și nuanțele îi paralizează înainte de a-i distruge. Sunt vulnerabili în fața oamenilor direcți dar interesați ideologic sau economic. Sau a celor cu dubii, dar interesați.

Ca orice fir, în patru se despică.

Bărbatul

De ce îi este unui bărbat frică de o femeie? Această teamă ascunsă și disimulată prin mituri, povești, opere de artă, nerecunoscută ca atare și nemărturisită, pe lângă toate celelalte frici, de război, de foamete, de eșec, de cutremure și spații înguste, de tată, de boală și bătrânețe, de moarte, de a pierde și de a ucide, de a fi învins, de mediocritate și invaliditate, de trădare și minciună, de corupție și mâini murdare, de necunoaștere și necunoscut.

Fiindcă, de fapt, unui bărbat doar de femeie îi este frică.

Restul sunt doar provocări și nimic mai mult. Obstacole care pot fi ușor depășite, ocolite sau ignorate. Întotdeauna se găsesc soluții pentru oricare din probleme și a găsi o rezolvare nu este ceva ce un bărbat nu poate face, mai devreme sau mai târziu.

Unui bărbat nu îi este teamă de moarte, și-o va provoca fără ezitare dacă e nevoie, nu îi este frică de alți bărbați, va ucide dacă e nevoie, nu îi este frică de întuneric, de căldură sau frig, nu îi este teamă să construiască oriunde este nevoie, nu îi este frică să urce sau să coboare, să sară sau să se scufunde, să lege sau să taie, să despartă mări sau munți, să picteze catedrale, să compună simfonii, să scrie poezi și romane, să bea până la inconștiență, să se facă de râs sau să plângă, să țipe sau să dea cu pumnul, să invite străini la masă ca apoi să îi alunge, nu îi este teamă să mintă sau să spună adevărul, să conducă alți bărbați spre victorie sau spre moartea lor.

Dar de femeie îi este frică. Este singura lui frică și totuși cea mai mare. Nu are cu ce să o compare și, de aceea, nu o înțelege. Nimic din ceea ce face în restul vieții lui nu seamnă și nu se apropie de apropierea lui de o femeie. În nicio altă aventură a lui nu merge cu o floare în mână și nicio altă provocare a lui nu îi cere să aibă mâinile, gulerul și pantofii curați.

Pentru un bărbat, în afară de femeie, în lume există doar obiecte. El însuși este un obiect. O bucată de piatră abstractă numai bună de sculptat în idei și texte, hârtie de pergament din piele de om pe care scrii și rescrii istoria tuturor lucrurilor mărețe pe care le-a făcut bărbatul. De la filosofie, politică, știință și artă, până la copilăriile și ghidușiile istoriei, conștiente sau, dimpotrivă, momentele când bărbatul s-a luat mult prea în serios.

Dar în fața femeii este în fața celui mai de neînțeles necunoscut. Și fiindcă femeia nu e bărbat, iar bărbatul este un obiect, nu există dialog care să facă cunoaștere din acest necunoscut.

Bărbatului îi este frică de femeia din el. Feminitatea unui băiat închis în cușca curajului și a stăpânirii obiectelor, a luptelor cu bețe și a săritului de la înălțime. Un băiat care a avut și are prea puțin timp să își înțeleagă frica de sine, prea ocupat fiind cu cucerirea tuturor lucrurilor și a locurilor, prea ocupat să inventeze lucruri noi de cucerit și descoperit locuri noi de locuit cu gândul, cu scrisul și rescrisul, cu discursuri încurcate, înțelese de cât mai puțini și lăudate de cît mai mulți.

Un bărbat are infinit de multe opțiuni, le vede pe toate cu claritate, oricît de puțin probabile sau îndepartate ar fi. Așa vede lumea, inclusiv femeile din jurul lui. Sunt obiecte, lucruri și locuri de cucerit. Se apropie încrezător, le știe pe toate, este profesor în toate ale artei cuceritului. Zâmbește, are umor, o face să râdă, ea râde frumos, o ia de mână cum ia un bărbat de mână o femeie, protectiv, mâna lui e mai definită, mai cuprinzătoare, îndreptată înainte cu încredere. Se apropie de ea, o cunoaște, intră la ea în viață, se îndrăgostește, spune tuturor, face pace cu toate lucrurile și în toate locurile, aleargă de colo-colo, mai repede decât a alergat vreodată în vreo cucerire, ia mîinile de pe volan și se izbește violent de cușca feminității băiatului închis în el.

Băiatului îi este frică acum. Nu are destule mâini să își acopere și urechile și ochii și gura și pieptul care doare cu o durere pe care nu a mai cunoscut-o niciodată. Nu e cuțit, arșiță, ger sau nimic altceva din ce l-a durut până acum. Acum îi este frică, atunci, de fiecare altădată era doar cu un pas înainte de o victorie. Acum e singur și lumea nu mai există. Depresia dintre el și lume e adevăratul întuneric și frica are culoarea întunericului. Neputința de a-și dori să facă un pas, să întindă mâna, să se ridice de jos sau să ceară ajutor. Nu știe de ce fiindcă nu știe ce are în față.

Și are o singură opțiune, un singur drum cu trei sensuri.

Să renunțe, să se întoarcă între obiectele și în locurile lui. Învins într-un fel care, oricum, nu este genul de învingere al obiectelor și al locurilor. Firește, vor fi mai amare acum, dar multele mici victorii sunt suficient de dulci și ademenitoare.

Să facă din femeie un obiect, ceea mulți bărbați și fac, și se bat cu pieptul în pumn că lor nu le este frică de nimic. Mint, dar nu recunosc asta pe față, fiindcă știu că mint. Și o fac pe femeie obiect de artă și exponat de muzeu.

Sau să renunțe la lume.

Femeia

De ce și cum iubește o femeie un bărbat căruia îi este frică de ea? Acea iubire despre care se vorbește atît de mult, o cunoaște toată lumea, din prima zi în care te-ai născut și lunile dinainte de asta, și anii de așteptare din prima zi când o fată află că ea poate va fi mamă. Scrisă și descrisă, pictată și cântată, făcută public și ținută la piept.

Văzută de un bărbat, o femeie nu iubește nimic altceva în afară de bărbat. Nici măcar pe sine. Restul lucurilor și femeilor îi sunt indiferente, cel puțin, dacă nu chiar le urăște cu patimă. Orice face, pare a face pentru un bărbat, inclusiv creșterea copiilor, în care pare că își găsește refugiu de multe ori. Dar se refugiază în copii tocmai fugind de un bărbat, căruia îi simte lipsa, pe care îl iubește fugind de el. Fuga pare ură, dar este doar o consecința a iubirii ei pentru bărbat.

În rest, o femeie pare a se teme de orice nu implică sacrificiul pentru un bărbat. Suferință, răni, injurii, discriminare, desconsiderare, sărăcie, foamete, frig, căldură, gândaci și șoareci și mai ales șerpi, întuneric, lumină artificială, mâncare proastă, mirosuri urâte, haine proaste, hainele identice pe altă femeie, întîrzieri, greșeli, bătrânețe, singurătate, moarte.

Dar pe bărbat îl iubește. E singura ei iubire, și chiar așa este cea mai mare. Este singura, și de aceea nu are cu ce altă iubire să o compare. Și, de aceea, este greu de înțeles pentru ea cum să îl iubească pe bărbatul căruia îi este frică de ea. Și asta trezește și în femeie frica de toate celalte lucruri care, în mod normal, îi sunt indiferente. Mai ales imaginea ei.

Pentru o femeie, toate lucrurile din lume se îmbracă în iubirea ei de bărbat, sau în frica generată de aceasta. Obiectele devin acel bărbat, inclusiv el. Iubirea femeii îl face viu, suflet și trup, mai ales suflet. Se bucură și admiră la el voioșia cuceritorului, încercările lui timide sau aparent sigure, se arată mulțumită, dar numai atât cît el să nu se oprească, să prindă viteză, să alerge de colo-colo, să spună lumii și să îi spună ei, mai ales. Până în acel moment.

Acel moment în care, la o vorbă spusă prea devreme sau la timp, o așteptare prea mare pentru el, ceva pentru care nu se simte pregătit, sau o aparență de trădare, de minciună, de uitat în altă parte, de nemulțumire. Acele momente care îl fac pe bărbatul cuceritor în competiție cu toți ceilalți bărbați, în viață sau nu, să se simtă insuficient, nedestul, pierzător, atunci băiatul din cușca adânc îngropată în pieptul lui, băiatul se sperie, se înfurie, se întristează.

Ultimul lucru pe care și-l dorește un bărbat este să fie ridicol în fața unei femei. În fața a orice altceva poate fi oricât de ridicol. Dar în fața unei femei ridicolul îl distruge. Mai ales cel public. Și nu din orgoliu. Băiatul acela din cușcă nu are orgoliu, ci are o sensibilitate și o vulnerabilitate rănite sau nu, adică nu încă. Dar cel mai sigur i-au fost ambele rănite de multe ori până să ajungă prima femeie la inima și cușca lui.

Și aici, o femeie are o singură opțiune, un drum cu trei sensuri.

Să renunțe și să se întoarcă între toate lucrurile care îi sunt indiferente sau le urăște cu patimă, la fel de amare și lipsite de dulceață.

Să îl distrugă pe bărbat în continuare, încercând să îl salveze sau, dimpotrivă, răzbunîndu-se pe el, profitând de el până la ultima lui suflare, lovindu-l periodic și cu atîta putere cât să nu realizeze ce i se întâmplă, să nu poate da vina pe ea, ci numai pe el, să nu poată pune degetul pe un anumit fapt sau lucru care l-au distrus. Să îl facă la foc mic, cum se zice.

Sau.

Visul

De ce există vise? La ce sunt bune, dacă nu numai ca să ne pună pe gânduri dimineața următoare somnului lung și tulburat. De cele mai multe ori le și uităm, sunt haotice, rareori coerente, nimic din ce nu ne putem imagina sau trăi în timpul zilei, cu ochii mari privind în gol sau la cineva care vorbește aiurea.

La ce sunt bune visele? Sau la ce sunt rele? Nu strivim oare gândurile pe care ne pun visele? Cât de rezistente sunt gândurile noastre, ce tărie sau rezistență au ele? Visezi că îți spală cineva picioarele, un gest pe care nu ți l-a mai facut nimeni niciodată fără să fie mama ta, sau te visezi umbră dezbrăcată, sau, cel mai frumos, că zbori, nimic mai real, nimic mai imaginar.

Lumea e umbră și vis, se spune, dar ce face umbră, ce corp solid în fața cărui soare, sau sursă de lumină face viața lumii acesteia umbră, și cine visează lumea aceasta, cine doarme și cine se va trezi la sfârșitul lumii, când ne vom despărții noi de ale noastre, noi de noi, eu de eu, și toate visele noastre vor devenii realitate, nu prin realizare, ci prin dezamăgire, visul este amăgire, privirea luminii din umbră este lipsa curajului, dorința curajului, amăgirea ca ai putea fi curajos, curat, ales, înțeles, dezamăgit prin dezbrăcarea amăgirii, a hainelor iluziei și De ce există vise? La ce sunt bune, dacă numai și numai ca să ne pună pe gânduri dimineața următoare somnului lung și tulburat. De cele mai multe ori le și uităm, sunt haotice, rareori coerente, nimic din ce nu ne putem imagina sau trăi în timpul zilei, cu ochii mari privind în gol sau la cineva care vorbește aiurea.

La ce sunt bune visele? Sau la ce sunt rele? Nu strivim oare gândurile pe care ne pun visele? Cât de rezistente sunt gândurile noastre, ce tărie sau rezistență au ele? Visezi că îți spală cineva picioarele, un gest pe care nu ți l-a mai facut nimeni nicidată fără să fie mama ta, sau te visezi umbră dezbrăcată, sau, cel mai frumos, că zbori, nimic mai real, nimic mai imaginar.

Lumea e umbră și vis, se spune, dar ce face umbră, ce corp solid în fața cărui soare, sau sursă de lumină face viața lumii acesteia umbră, și cine visează lumea aceasta, cine doarme și cine se va trezi la sfârșitul lumii, când ne vom despărții noi de ale noastre, noi de noi, eu de eu, și toate visele noastre vor devenii realitate, nu prin realizare, ci prin dezamăgire, visul este amăgire, privirea luminii din umbră este lipsa curajului, dorința curajului, amăgirea ca ai putea fi curajos, curat, ales, înțeles, dezamăgit prin dezbrăcatea amăgirii, a hainelor iluziei și a umbrei deșertului nesfârșit.