Cuvântul afecțiune are două sensuri, și nu cred că este deloc întîmplător acest lucru.

Primul sens, acela de afectivitate, tandrețe, atingere fizică, din priviri sau prin cuvinte, ține de a dărui și a primi ceva. Ambele implică o capacitate și o disponibilitate.

Al doilea, acela patologic, de afecțiune sufletească, de un fel sau altul. Implică, din contra, o incapacitate și o indisponibilitate, dar și o nevoie.

Cele două sensuri de sub același cuvânt arată, cred, o simetrie și o complementaritate. Avem nevoie de afecțiune în măsura în care suntem afectați sufletește, fie de alții sau de noi înșine. Putem oferi afecțiune în măsura în care ne deschidem afecțiunii altcuiva și în măsura în care ne conștientizăm propriile afecțiuni.

Nu putem primi mai mult decât ne deschidem să oferim. Neoferind nimic, nu primim nimic. Nu ne putem deschide cât încă avem închideri de care nu suntem conștienți. Ceva ne oprește și nici nu realizăm că se întâmplă asta. Ne îmbrățișăm ca în filme, e ușor să fii statuie sau operă de artă. Dar adevărul își are propriile reguli interne dincolo de mimetism. Are și o pedagogie, învățăm prin imitare, dar nu este de ajuns. Internalizarea a ceea ce învățăm cere disponibilitate și răbdare, exercițiu continuu și orientat.

Timpul trece alternativ sau simultan pe lângă sau prin noi.