Bucuria, tristețea, furia și pacea.

Patru stări sufletești care ne definesc ca oameni. Care ne fac umani. În suferința și alergările noastre de zi cu zi, în căutările și dezamăgirile care vin unele după altele.

Jung a observat acest tipar conceptual, un set de patru concepte, pe care el l-a numit cuaternitate, care pot explica multe, dacă nu chiar totul, dar care nu poate fi redus la ceva mai simplu. Și acest set de patru concepte este format din trei concepte asemănătoare și încă unul radical diferit de celelalte trei. Un exemplu dat de el este: ce gândim, ce simțim, ce dorim, și în final intuiția care cumva le subsumează. El dă chiar și exemplul celor patru evanghelii, unde evanghelia după Ioan, fiind scrisă mult mai târziu și chiar ca replică celorlalte, este diferită ca intenție și mesaj.

În psihologie, analiza tranzacțională împarte, structural vorbind, stările umane în patru stări diferite ale eului: Părinte, adică mamă și tată, Copil și Adult. Psihoterapia existențialistă are și ea patru principii de bază: moartea, libertatea, responsabilitatea și sensul vieții.

Revenind la cele patru concepte de la început, bucuria, tristețea, furia și pacea. Primele trei, în lipsa celei de-al patrulea, adică pacea, ca țintă sau ca popas temporar, formează un triunghi toxic, dramatic, patologic, în care ne învârtim ca într-un carusel emoțional, zi de zi, experiență după experiență, tot căutându-ne liniștea, stăpânirea de sine, pe noi înșine.

Momentele de pace ne readuc aminte de cine suntem, de ce putem fi. În cele mai multe cazuri sunt momentele în care lipsesc factorii de stres, acei stimuli în fața cărora suntem vulnerabili, slabi, sau chiar neputincioși. Acele împunsături ale vieții care ne paralizează, ne lasă fără cuvinte, fără replică chiar în fața noastră. Momentele acelea în care ne pierdem cu firea, ne panicăm, ne simțim ieșiți din minți, paranoici sau schizofrenici, geloși sau bănuitori, temători, înfricoșați, sau dimpotrivă, foarte siguri pe noi, entuziaști, buricul pământului, stăpânii lumii și ai timpului.

E toxic și dramatic fiindcă nu acceptăm cu adevărat niciuna din cele trei stări. Când suntem triști, vrem să fim bucuroși. Când suntem bucuroși, asta nu durează, și asta ne înfurie. Când suntem furioși ne simțim vinovați, deși nu ne vedem clar partea noastră de vină separată de a celorlalți. Uneori suntem furioși chiar și pe lucruri sau evenimente care nu pot purta o vină, cum e vremea de afară. Sau gestul inofensiv și neintenționat al cuiva care spune o glumă inoportună sau varsă accidental o cafea. Și ne strică toată ziua și ne anulează sensul vieții.

Neasumarea fiecărei stări, a bucuriei, a tristeții și a furiei, și mai ales a tranziției firești, umane, între cele trei, împiedică apariția și creșterea naturală a momentelor de pace, de liniște interioară, de detașare obiectivă față de noi înșine, de acea parte a realității pe care o putem controla. Putem controla doar detașat, cumva privindu-ne din exterior, cu compasiune și înțelegere. Dar mai ales, e nevoie de detașare asumată față de partea din realitate pe care cel mult o putem influența, și încă și mai mult, față de acea parte pe care nu o putem controla absolut deloc.

Ce este paradoxal, aparent contradictoriu, este că aceste trei stări, pe care nu le mai enumăr, pot fi în același timp patologice, toxice, îmbolnăvitoare, mortale, dar pot fi și terapeutice, înălțătoare, pline de viață și dătătoare de viață. Secretul, marea miză este discernământul între un tip de bucurie și altul, între un fel de tristețe și altul, între un fel de mânie și altul. Unele care distrug, în interior și în exterior, altele care vindecă, alină, construiesc, înveselesc și transpiră viață.

Întristarea după după Dumnezeu, spune apostolul Pavel, aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte. Mântuirea de care vorbește Sfântul Pavel este tocmai această însănătoșire, acest echilibru și pace interioară, pacea care covârșește toată mintea, spun el, referindu-se la Hristos. Chiar și Hristos, într-una din parabole, folosește un set de patru tipuri de stări sufletești. Sămânța căzută pe pâmânt bătătorit, mâncată de păsările cerului, cea căzută între pietre, și cea căzută între mărăcini. Și, într-un final, cea căzută în pământ bun, fertil. În fiecare din noi există pământ bătătorit multele experiențe cărora le-am fost supuși, pietre pe care le-am adunat în noi, și mărăcini care ne-au crescut în inimă și în minte. Dar există și pământ bun, sănătos, fertil.

Chiar și furia poate fi sănătoasă. E o facultate mentală care ne ajută să respingem factorii nocivi din viața noastră, acele comportamente și relații distructive.

Apoi, e bucuria de a întâmpina oamenii așa cum sunt ei, la fel ca și tine, dar poate în stadii diferite, cu neputințe și calități, la fel ca și tine. Poți fi bucuros de vederea lor, întristat de starea lor și furios pe ei, tocmai pentru a păstra un echilibru, o distanță sănătoasă, cât să nu permită nimănui să facă rău unul altuia. Un joc fin și dificil de reglat, dar nu imposibil.

E un drum lung până la acea stare, de pace constantă și stăpânire de sine și de autocontrol. Dar lungimea drumului nu este atât temporală, cât ține mai degrabă de un angajament, de o asumare a neputințelor și a slăbiciunilor.

În jargonul psihoterapeutic al analizei tranzacționale, ține de asumarea stării de victimă din triunghiul dramatic format din salvator (bucuria), tristețea (victima), și agresor (furia). Deși în general acest triunghi apare în relații toxice, în care cei doi parteneri ocupă alternativ fiecare rol, în realitate noi ne suntem și salvator, victimă și agresor nouă înșine. Ne suntem și aproape, și străin și vrășmaș nouă înșine, fără să ne iubim cu adevărat. Nici nu salvăm până la capăt, nici nu ne victimizăm, și nici nu ne urâm cu adevărat. Ci pur și simplu, cu rare momente de conștientizare, ne lăsăm purtați de la o stare la alta, în noi înșine.

Asumate, aceste trei stări, cu compasiune, înțelegere, dar și o doză de învinovățire, de dojenire părintească dar sănătoasă, nu au cum să nu aducă pace, mângâiere, alinare interioară. Nu suntem noi vinovați că ne-am născut, că am crescut cum am crescut, că suntem slabi și influențabili, ușor purtați de vânt încolo și încoace. Dar acolo unde ne știm vinovați, sau mai bine spus responsabili de acțiunile noastre, ne putem cere iertare. Nouă înșine și celor cărora le-am greșit, intenționat sau nu.

De ce este posibilă filosofia a orice? Este posibilă o filosofie a filosofiei?

Filosofia este o privire din exterior. O experiență a lui a fi în afara unui corp de cunoaștere. Dar o experiență a lui a privi încă spre acel corp de cunoaștere, din toate direcțiile și, mai ales, din interior. Privirea din interior nu este posibilă fără privirea din exterior, și nici invers. Alternativa este identificarea, trăirea în acel corp.

Dar cum ar fi oare să fii în exteriorul și în interiorul lui a fi în exterior și în interior deopotrivă? Un pas mai departe decât simpla ne-identificare și ne-trăire în corp. Adică o ne-privire din afară. Se face întuneric, se stinge lumina oricărei cunoașteri?

Știința muri-va, a spus cineva, tradus arhaic. Filosofia, cea din care s-a născut știința, va muri și ea atunci. Sau e prea simplu spus. Prea evident. Sau nu. E ușor să tragi linie între punctele intuiției și ale imaginației. Să faci pași pe care i-ai mai făcut înainte. E ușor să generalizezi, e greu să simplifici. Nu orice generalizare e simplificare, și nu orice simplificare e adevărată. Inventăm și descoperim, și descoperim moduri noi de a inventa, și inventăm noi moduri de a descoperi. E ușor să postulezi, să desfășori apoi concluziile, una după alta, să vezi cât de mult din faptele vieții acoperă și cât de mult de descoperă.

Până la urmă tot la faptele vieții ne întoarcem, ele sunt peretele spre care privim și dincolo de care bănuim că ar fi ceva. Faptele vieții, de la cele mai nesemnficative la toate celelalte, au în ele pe aici și pe dincolo, deopotrivă. Ce e dincolo nu poate fi în altă parte. Dacă ar fi, și acel ceva ar avea un dincolo de el, la nesfârșit. Ceea ce e de văzut dincolo de ceea ce se vede nu poate fi decât în ceea ce se vede. Incluziunea și nu transcederea pare a fi singura soluție pentru regresia la infinit.

Probabil ceva ce copii văd și nu ne pot spune, sau noi nu îi putem înțelege.

Cuvântul afecțiune are două sensuri, și nu cred că este deloc întîmplător acest lucru.

Primul sens, acela de afectivitate, tandrețe, atingere fizică, din priviri sau prin cuvinte, ține de a dărui și a primi ceva. Ambele implică o capacitate și o disponibilitate.

Al doilea, acela patologic, de afecțiune sufletească, de un fel sau altul. Implică, din contra, o incapacitate și o indisponibilitate, dar și o nevoie.

Cele două sensuri de sub același cuvânt arată, cred, o simetrie și o complementaritate. Avem nevoie de afecțiune în măsura în care suntem afectați sufletește, fie de alții sau de noi înșine. Putem oferi afecțiune în măsura în care ne deschidem afecțiunii altcuiva și în măsura în care ne conștientizăm propriile afecțiuni.

Nu putem primi mai mult decât ne deschidem să oferim. Neoferind nimic, nu primim nimic. Nu ne putem deschide cât încă avem închideri de care nu suntem conștienți. Ceva ne oprește și nici nu realizăm că se întâmplă asta. Ne îmbrățișăm ca în filme, e ușor să fii statuie sau operă de artă. Dar adevărul își are propriile reguli interne dincolo de mimetism. Are și o pedagogie, învățăm prin imitare, dar nu este de ajuns. Internalizarea a ceea ce învățăm cere disponibilitate și răbdare, exercițiu continuu și orientat.

Timpul trece alternativ sau simultan pe lângă sau prin noi.

Ce mai este tristețea metafizică după moartea metafizicii? Metafizica a murit, este moartă, dar nu a plecat nicăieri, nu a dispărut și nu a fost îngropată, nu s-a dizolvat și nu a fost asimilată în pământul unei noi tradiții intelectuale.

Pentru unii nu a murit încă. Pentru unii din ei nu va muri niciodată. Dar există cei pentru care metafizica, posibilitatea numai a unui sistem de concepte și valori care să constituie o plasă de siguranță împotriva căderii în gol, acea metafizică a murit. Dialogul între cele două tabere este și mai greu, aproape imposibil.

Metafizica nu a plecat nicăieri, dar nu mai este utilă. Ceea ce a rămas este o fugă continuă, un balansoar, o învârtire în cercul plăcerilor și al durerilor fără sens. Plăcerile, ca refugiu temporar și uitarea zilei următoare și a celei de ieri. “One night stands” sunt cea mai violentă și simplă formă a acestei fugi. O foarte rapidă fugă spre, urmată de o și mai rapidă fugă dinspre. O relație care în mod normal ar fi luat luni de zile, dacă nu ani, de tatonare, de cunoaștere, de apropiere, este pusă artifical și consensual pe repede-înainte. Timpul face implozie, consecințele sunt aceleași. Miza este să se întîmple atît de repede încât niciunul să nu realizeze ce s-a întîmplat de fapt.

Dar trupurile și sufletele noastre au o masă și o greutate a lor. Energia impactului crește cu pătratul vitezei. Prin moartea metafizicii, prin darea la o parte a posibilității unor mecanisme interne, psihologice, universal umane care fac posibilă funcționarea noastră ca oameni, și în vidul aparent creat de această moarte, avem impresia că totul e permis și orice e posibil. Umorul ajută să facem față, să supraviețuim inevitabilor pendulări și tristeți. Dar umorul, ca flirt, are și rolul de aduce peste noi acele pendulări și tristeți.

Dar dincolo de acest surogat, asumarea tristeții, adâncirea și înțelegerii cauzelor, sau măcar a spectrului posibilelor cauze, este cu adevărat acea plasă de siguranță care ne ține măcar în preajma echilibrului. Măcar în direcția în care echilibrul este la orizont, dar vizibil.

Interpretăm acțiunile cuiva, adică intuim intenția din spatele lor, și, la fel, prezicem viitoarele acțiuni și motivele lor, folosind fragmente din trecutul nostru, din memoria încă prezentă în noi într-o formă sau alta. Și chiar considerând că cunoaștem pe cineva destul de bine, îl cunoaștem tot ca parte din noi, fragmentat. Începutul și nu foarte departe de posesiune, de gelozie.

Poate tocmai aceasta este explicația geloziei, ca formă de posesiune, mai întâi a ta de durerile trecutului tău și apoi manifestată asupra partenerului. Prevezi viitorul sau trecutul apropiat al partenerului folosind acțiuni sau fantezii ale tale din trecut, prezente încă în tine într-o formă dureroasă. Îl acuzi pe celălalt, pe nedrept fiindcă de asta doare gelozia, de ce ai făcut sau ai fost foarte dispus să faci tu.

Rareori prezicem cuiva că îi va fi bine. Ar fi și necinstit să facem asta. Față de el și libertatea lui. E altă persoană și nu proprietatea noastră. Nici noi cu noi înșine nu avem acest drept. Există prea multe necunoscute înaintea noastră și înăuntrul nostru. Fragmente din noi încă umbrite, ascunse, așteptând să fie rescoase la iveală de conjuncturi similare cu cele care le-au creat. Au murit în noi în inconștiența noastră ca să renască într-un moment de prezență, de realizare.

Prezicerea viitorului este cea mai la îndemână formă de amăgire. E acceptabil să nu înțelegi prezentul, dar nu este acceptabil să crezi că înțelegi viitorul.

Ne creăm simultan plase de siguranță și pânze de păianjen în jurul nostru. Ideea este să le putem deosebi una de alta.

Cunoașterea de sine este un act creator. De aceea de multe ori seamănă cu nebunia. Și este act doar în măsura în care este conștient, voit, asumat. Și este creator nu fiindcă ne creăm pe noi înșine. Facem și asta, dar mai mult ca ținută vestimentară, felul în care ne îmbrăcăm în alegeri și acțiunile următoare. Centrul nostru este încă ascuns și rămâne neschimbat, chiar dat la iveală fiind. Este umanitatea din noi. Asta nu o putem schimba, în oricâte nebunii creatoare ne-am arunca.

Ceea ce creăm în fiecare clipă conștientă, ceea ce avem libertatea să facem, este să descoperim noi și noi moduri de cunoaștere de sine. Inventăm metode, ne ținem de ele un timp, până le epuizăm consecințele. Apoi căutăm ceva nou. Ne reinventăm vestimentația. Uneori păstrăm din ce am învățat, alteori aruncăm totul. Poate că semnul adevăratei cunoașteri de sine este construirea a ceva nou pe vechile fundații. Nu ca un remix, ca o repoziționare în interiorul acelorași date. Inevitabil vor rezulta aceleași greșeli și bucurii. Vei bate pasul pe loc.

Înaintarea, adevărata cunoaștere de sine, este construirea unei tradiții personale, construirea unui cadru care respectă trecutul și este deschis viitorului. Conservator și liberal deopotrivă. Acceptarea doar a acelor noi date care nu afectează, nu distrug ceea ce a fost construit cu efort conștient în trecut. Dar, în același timp, să lași, să accepți dărâmarea până la distrugere a ceea ce s-a acumulat peste tine împotriva voinței tale și împotriva ta. Nu ceea ce te leagă de trecut, ci ceea ce te ține în trecut.

Nostalgia aduce speranță pentru viitor. Regretele aduc teamă. Sinteza lor este recunoștința și trăitul în prezent. Bucuria și autenticitatea, și toate celelalte clișee pe care, brusc, le surpinzi în sensul lor adevărat.

Atunci când faci o glumă, când spui un banc, când faci oamenii să râdă, îți triplezi, practic, audiența. Fiindcă te adresezi simultan câtor trei persoane din fiecare om care te ascultă. Și care are simțul umorului, bineînțeles.

În primul rând, te adresezi copilului din fiecare, cel care are nevoie de joacă, de libertate, de veselie, de pace, de liniște în jurul lui.

Apoi te adresezi adultului care are nevoie să audă din gura altcuiva că viața e într-adevăr grea, nedreaptă cu alții și cu tine, că greșim și ni se greșește, că asta doare și dincolo de orice suntem responsabili pentru acțiunile noastre, nu există nimic altceva dincolo de consecințele propriilor noastre decizii și a șirului de repercursiuni pe care acestea le produc între alți adulți sau neadulți. Și, firește, ce atitudine alegem să avem față de aceste consecințe și circumstanțele în care ele s-au manifestat. Atitudine de copil, adult responsabil sau părinte.

Fiindcă al treilea tip de persoană căruia i se adresează umorul, sau tip/stadiu de personalitate, este părintele, îngrijitorul, tutorele, cel înțelegător, trecut prin viață, cu trecut, regrete și nostalgii.

De asta se luminează oamenii la față în fața umorului, se simt bine, se simt în largul lor și îl caută și îl înțeleg. Nu fiindcă ceva cu care ar fi de acord în privat și în serios. Ci tocmai fiindcă exprimă complexitatea nuanțată a vieții, pe care umorul, cu tușele lui groase și extreme o exprimă, poate, cel mai succint, dacă nu cel mai bine.

În ce relație se află două cuvinte? Un cuvânt nu poate fi în relație cu el însuși. Un cuvânt nu spune nimic prin sine. Are multe sensuri, dar acestea nu duc nicăieri.

Două ce? Ce fel de, câte cuvinte? Două cuvinte. În ce relație se află oricare două cuvinte? Cum se apropie și cum se resping ele? Ca doi magneți, fiecare cuvânt își are cei doi poli ai săi, cele două contrarii ale sale. Nu prin negație se obține contrariul a ceea ce se află într-un cuvânt, fiindcă negația doar inversează contrariile, dar nu le separă, nu desface cuvântul în două cuvinte. Cuvintele nu se divid pentru a forma alte cuvinte, ci se dezvoltă prin adăugiri de prefixe și sufixe. Așa se nasc alte cuvinte în aceeași familie.

Într-o relație dintre două cuvinte se activează relații între cele două contrarii ale celor două cuvinte. Și, firește, o sinteză a fiecărei perechi de relație. În total, 12 relații care formează un tot, o poveste, un sens final și definitiv al perechii de cuvinte.

Contrariul lui doi nu este nici 1, nici 0, nici -2. Acestea sunt de sine stătăroare, își au fiecare contrariul lor. Contrariul lui număr, al unei cantități, este un aspect calitativ al cantității. Așa cum o calitate are un aspect cantitativ, acesta fiind contrariul în sine al calității.

Contrariul cuvântului nu este tăcerea sau negația lui. Acestea sunt și ele de sine stătăroare, își au fiecare contrariul lor. Contrariul unui cuvânt, al cogniției, este un aspect afectiv al cogniției. Așa cum un afect are un aspect cognitiv, acesta fiind contrariul în sine al afectului.

Cele două perechi de contrarii, cantitativ-calitativ și congnitiv-afectiv formează împreună cele 12 relații care se compun în relația dintre două cuvinte.

Într-o relație între două persoane există patru aspecte: nevoile pe care și le pot împlini doar împreună, nevoi pe care ți le poate împlini doar celălalt, dureri pe care celălalt te ajută să le alinni, și suferințe proprii pe care trebuie să ți le vindeci singur.

Desigur, nimeni nu stă să își inventarieze toate aceste aspecte, să își identifice exact nevoile și defectele. Apoi mai sunt și dinamice, apar și dispar, se manifestă în funcție de context, de interacțiunea cu celălalt, descoperi lucruri noi despre tine, și tot așa.

Comunicarea lor este esențială. Pregătirea pentru comunicare, dezvoltarea abilității de a spune ce e în interior este esențială comunicării. Comunici cu tine însuți mult mai mult și mult înainte de a vorbi celuilalt. Nu e nici simplu de spus asta, nici ușor de făcut.

Nu e simplu de spus fiindcă nu prea ne-o spunem. Ni se pare că o facem, mă refer la comunicarea cu sine, dar mai degrabă ne face ea pe noi. Sunt două stări mentale foarte diferite. Și cel mai bine se simte asta în momentul în care mintea este brusc cuprinsă de un aspect pe care l-ai pierdut din vedere, ceva la care nu te-ai gândit serios sau deloc de mult timp.

Problema este că pentru emoții avem puține cuvinte, dar ele au multe cauze, și pentru astea avem foarte multe cuvinte. Mintea se deplasează printr-un spațiu mult mai larg decât cel al emoțiilor. Emoțiile se mai amestecă și ele în multe feluri, dar până la urmă sunt tot o cocă continuă și nestructurată pe care tot o frământăm și ne frământă. Și asta de foarte mult timp, încă dinainte de a putea verbaliza emoțiile pentru noi înșine și pentru ceilalți.

Ne e greu să răspundem la întrebarea: “De ce facem cutare lucru?”. Fiindcă orice răspuns am da, el poartă în sine un alt “De ce?”. De asta s-a inventat “De-aia!”, ca să ne oprim din întrebări și să facem ce vrem să facem. Sau nu.

Fiindcă răspunsul e o dorință, o nevoie sau o durere. Uneori le confundăm, alteori se generează una pe alta. Alteori sunt în conflict. Conflictul cere comunicare și răbdare. Răbdarea cere exercițiu, exercițiul cere timp luat de la alte nevoi sau suferințe, uneori ale tale, alteori ale celeilalte. Un schimb, o disponibilitate, o dispoziție dependentă de starea celuilalt, un echilibru dinamic, fragil, ușor perturbabil.

Comunicarea cu sine și cu celălalt sunt esențiale și interdependente. De aici vin oul și găina.

De ce țin oamenii să picteze urâtul peste frumos și frumosul peste urât? De ce nu le separă? De ce amestecă genurile, familiile, taxonomiile și toate categoriile?

Ca să se picteze pe ei înșiși, presupun. Pe nimeni nu fascinează o singură idee dacă nu este ambiguă, ambivalentă, dacă nu ascunde ceva, dacă nu intrigă, ca o lacrimă nervoasă, contradictorie.

Pe nimeni nu zguduie realitatea așa cum este, ci numai prin contrast cu așa cum nu este, dar ni s-a părut a fi până acum o secundă. De aceea pe unii îi fascinează și pe alții îi înfricoșează cutremurele de pământ și convertirile.

Preferăm constanța și stabilitatea unei singure idei. Un singur principiu. Dar nu este posibil sfârșitul fără început într-o singură idee, un singur început al tuturor lucrurilor. Deducția, deducerea firească și necesară a celor cuprinse într-o idee, este trecut al prezentului simplității a ceea ce știi deja. Viitorul, începtul care este și sfârșit deodată nu poate fi obținut decât din unirea, sinteza a două contrarii, a ceea ce este esențial opus, dar compatibil în libertate, unirea dintre creatorul liber și creația liberă.

Liber este doar sacrificiul. Liberă îi urmează doar recunoștința. Ai cunoscut binele, ai cunoscut răul, un singur lucru îți mai lipsește ca să fii liber, recunoștința. Recunoașterea ta, a ceea ce ești tu cu adevărat, ca unul ce cunoști și binele și răul din alții și din tine, urâtul și frumosul, plăcerea și durerea. Recunoștința le vindecă pe ambele, le face trecut și lasă loc viitorului.