La început a fost singurătatea. Pământul era singur și acoperit de ape. Cerul era singur dincolo de apele ce ascundeau pământul. Și s-a făcut lumină și s-a însigurat noaptea de zi. Și a fost seară, și a fost dimineață, și mai mult s-a înstrăinat noaptea de zi. Și s-au separat apa de uscat, și lumina de întuneric, și cerul și-a îndepărtat luminătorii cei mari de luminătorii cei mici.

Și s-a golit nimicul și s-a umplut ființa de făpturi numite cu nume singure, fiecare nume după felul și asemănarea sa. Ca două făpturi să nu poarte același nume, și doar singurătatea a rămas nenumită, nechemată și neauzită, nedorită și necunoscută. Din nimic au fost chemate și dorite toate făpturile, și în nimic a rămas singurătatea fără făptură și infertilă. Și orice se naște primește un nume ca să fie deosebit, după felul și după chipul său.

Singurătatea umblă și se înfășoară printre făpturi și prin tăcere, prin gânduri și bătăi de inimă. Singurătatea nu este numele singurătății, ci locul în care se ascunde. Singurătatea nu e un lucru ce poate fi numit, ci un loc care nu are nici cer deasupra, nici pământ dedesupt, nici ape împrejur, și nici lumină înăuntru. Timpul fără seară sau dimineață, fără un început sfîrșit sau un sfârșit început, nici clipă sau eternitate.

Singurătatea doare cu acea durere sfîșietoare a uitării. Și nimic nu poate lua locul singurătății fiindcă toate lucrurile au fost uitate, încă de la început, când s-au dus să fie numite, să crească și să se înmulțească. În singurătate a rămas doar uitarea, privitul în gol, ascultatul bătăilor inimii, foșnetul respirației și somnul fără vise.

Unu plus unu nu face niciodată doi. Un răspuns și o întrebare, o premisă și o concluzie, un bărbat și o femeie, o noapte și o zi, un copac și un fruct, o zi de naștere și un dar, o rugăminte și un refuz, un nume și un prenume, o moarte și oricare din lucrurile care vin spre ea.

Un lucru și un altul de același fel nu fac nici ele doi. Sunt unul și același lucru și puse unul lângă altul se ating dar nu se confundă, și dacă s-ar confunda, ar fi unul și nu doi, și dacă nu ajung să fie doi, nu pot fi altceva decît unul sau altul, acum unul, acum altul, mai întîi unul, apoi altul.

Și numerele și cuvintele ne interzic și ne impun, ne refuză și ne obligă să facem din unu și unu doi. Ne mint și fac să uităm de primul unu și de al doilea unu, amăgindu-ne că acum îl avem pe doi. Și unul și altul au rămas de partea cealaltă a facerii, a egalității. Mai întîi vine un cuvînt, apoi un număr, și așa mai departe, depărtând atenția de început și de mijloc. Ajunși la răspuns, apare îndoiala că nu am înțeles sau am ales cu totul greșit întrebarea. Revenind la întrebare, revenim la îndoială, citim cuvintele în sens invers, pe unu și altul și atingerea lor, încercând să le cuprindem simultan în minte, să le dăm întîietate și unuia și altuia. Un singur gînd însă poate cuprinde doar un singur lucru, singurătatea. Două gînduri crează disonață, sunt enarmonice. Poți trece de la unul la altul, și trecerea face timpul greu ca o piatră ce macină. Și în trecere te gîndești că poate există un loc al minții care găsit, odihnește căutarea, liniștea fierbinte care nu este nici întrebare, nici răspuns, nici una, nici alta, neîmpărțită în categorii, numere sau cuvinte.

Interpretarea este, simplu spus, momentul în care un șir de cuvinte dă naștere altui șir de cuvinte. Mai mult se pot spune multe despre ce legătură există și ce se situează între textul origine și textul destinație al interpretării. Dar din toate lucrurile care se pot spune, ce poți alege?

Alegerea este ea însăși o lectură. Ad +‎ legō, adică a citi, a alege, implică un moment mai mult sau mai puțin conștient în genealogia sensului și semnificației textului original și al textului destinație generat de interpretare. La fel ca și textul de față, scrierea și lectura lui, toate textele se nasc și cresc în și din mijlocul mecanismului care face posibilă alegerea. Alegerea este vectorul care pornește dintr-o dorință, dorința de a spune, de a afirma sau întreba, și țintește spre locul în care, prin textura personalității și vârstei celui ce dorește să afirme sau să întrebe, va fi cernut în câteva cuvinte înlănțuite de o imagine firavă și inexactă a acelui punct origine, acel moment transcendent, interior, al intuiției și dorinței de a da sens și cuvânt unui fapt în esență incomunicabil, inefabil, tocmai fiindcă natura lui este cu totul alta decât cea a semnelor grafice sau a vibrațiilor aerului.

Interpretarea cuvintelor, a semnelor grafice sau a vibrațiilor aerului, e parte din fiecare parte a vieții noastre. Și mai mult decât în cazul cuvintelor, interpretarea se întâmplă inclusiv atunci când privim în jur sau în interior, asupra propriilor stări sufletești. Uneori simțim nevoia, alteori suntem nevoiți să punem în cuvinte, să oferim o interpretare lucrurilor din jur sau din interior. Adică să înțelegem ce se întâmplă, ce s-a întîmplat, sau ce urmează să se întâmple dată fiind situația de fapt prezentă. Multele lucruri din jurul nostru și faptele care urmează una după alta, toate se înlănțuie asemenea unor cuvinte și oferă posibilitatea unei lecturi, unei interpretări, deci unei alegeri a unei semnificații și unui sens. Sau a mai multora.

Interpretarea este, prin natura ei, generativă, la infinit. Chiar definiția conține un potențial infinit fiindcă prin interpretare, șiruri de cuvinte dau naștere unor șiruri de cuvinte care, la rândul lor cer o lectură-interpretare. Ca și viața însăși, interpretarea se naște din interpretare. Ca și viața, nu poate avea un început în moarte, căci dacă moartea ar fi putut fi capabilă să dea viață vieții, de unde limitarea aceasta asupra vieții de a putea da naștere doar vieții și nu și morții? Ce este mort nu naște nimic, ci este doar priveliște celui ce continuă să trăiască și însăși faptul că observă moartea, prezentă sau viitoare, îi atestă, îi confirmă obiectiv, viața. Moartea nu observă nimic, nu poate interpreta și nici da naștere unor interpretări. Nimicul este în mod necesar și definitiv nimic. Doar viața se poate mira întrebându-se de ce există ceva și nu mai curând nimic, când nimicul pare în mod necesar și definitiv singura posibilitate. Ceea ce există poate înconjura nimicul în șiruri de cuvinte, fără a putea însă atinge și subscrie nimicul. Asta fiindcă tăcerea, și cu atât mai mult vorbirea, sunt definitiv despărțite de nimic, ca ceea ce există de ceea ce nu există. Chiar tăcerea, poate mai mult decât vorbitul, este despărțită necesar și definitiv de nimic, de completa lipsă a interpretării și a vieții, nu ca fapt, ci ca însăși posibilitate.

În mijlocul nimicului nu este posibilă viața, interpretarea, vorbitul sau tăcerea fiindcă nimicul nu are nici mijloc, nici început, nici sfârșit. Este Dumnezeul mort, este Dumnezeul care nu există, este locul și timpul în care și cea mai firavă dintre posibilități este o imposibilitate definitivă. Este locul în care nu există întuneric ca absență a luminii, și nici tăcere ca absență a vorbirii, și nici haos ca absență a ordinii, și nici absurd ca absență a sensului.

—