Formele distanței

Femeia

De ce și cum iubește o femeie un bărbat căruia îi este frică de ea? Acea iubire despre care se vorbește atît de mult, o cunoaște toată lumea, din prima zi în care te-ai născut și lunile dinainte de asta, și anii de așteptare din prima zi când o fată află că ea poate va fi mamă. Scrisă și descrisă, pictată și cântată, făcută public și ținută la piept.

Văzută de un bărbat, o femeie nu iubește nimic altceva în afară de bărbat. Nici măcar pe sine. Restul lucurilor și femeilor îi sunt indiferente, cel puțin, dacă nu chiar le urăște cu patimă. Orice face, pare a face pentru un bărbat, inclusiv creșterea copiilor, în care pare că își găsește refugiu de multe ori. Dar se refugiază în copii tocmai fugind de un bărbat, căruia îi simte lipsa, pe care îl iubește fugind de el. Fuga pare ură, dar este doar o consecința a iubirii ei pentru bărbat.

În rest, o femeie pare a se teme de orice nu implică sacrificiul pentru un bărbat. Suferință, răni, injurii, discriminare, desconsiderare, sărăcie, foamete, frig, căldură, gândaci și șoareci și mai ales șerpi, întuneric, lumină artificială, mâncare proastă, mirosuri urâte, haine proaste, hainele identice pe altă femeie, întîrzieri, greșeli, bătrânețe, singurătate, moarte.

Dar pe bărbat îl iubește. E singura ei iubire, și chiar așa este cea mai mare. Este singura, și de aceea nu are cu ce altă iubire să o compare. Și, de aceea, este greu de înțeles pentru ea cum să îl iubească pe bărbatul căruia îi este frică de ea. Și asta trezește și în femeie frica de toate celalte lucruri care, în mod normal, îi sunt indiferente. Mai ales imaginea ei.

Pentru o femeie, toate lucrurile din lume se îmbracă în iubirea ei de bărbat, sau în frica generată de aceasta. Obiectele devin acel bărbat, inclusiv el. Iubirea femeii îl face viu, suflet și trup, mai ales suflet. Se bucură și admiră la el voioșia cuceritorului, încercările lui timide sau aparent sigure, se arată mulțumită, dar numai atât cît el să nu se oprească, să prindă viteză, să alerge de colo-colo, să spună lumii și să îi spună ei, mai ales. Până în acel moment.

Acel moment în care, la o vorbă spusă prea devreme sau la timp, o așteptare prea mare pentru el, ceva pentru care nu se simte pregătit, sau o aparență de trădare, de minciună, de uitat în altă parte, de nemulțumire. Acele momente care îl fac pe bărbatul cuceritor în competiție cu toți ceilalți bărbați, în viață sau nu, să se simtă insuficient, nedestul, pierzător, atunci băiatul din cușca adânc îngropată în pieptul lui, băiatul se sperie, se înfurie, se întristează.

Ultimul lucru pe care și-l dorește un bărbat este să fie ridicol în fața unei femei. În fața a orice altceva poate fi oricât de ridicol. Dar în fața unei femei ridicolul îl distruge. Mai ales cel public. Și nu din orgoliu. Băiatul acela din cușcă nu are orgoliu, ci are o sensibilitate și o vulnerabilitate rănite sau nu, adică nu încă. Dar cel mai sigur i-au fost ambele rănite de multe ori până să ajungă prima femeie la inima și cușca lui.

Și aici, o femeie are o singură opțiune, un drum cu trei sensuri.

Să renunțe și să se întoarcă între toate lucrurile care îi sunt indiferente sau le urăște cu patimă, la fel de amare și lipsite de dulceață.

Să îl distrugă pe bărbat în continuare, încercând să îl salveze sau, dimpotrivă, răzbunîndu-se pe el, profitând de el până la ultima lui suflare, lovindu-l periodic și cu atîta putere cât să nu realizeze ce i se întâmplă, să nu poate da vina pe ea, ci numai pe el, să nu poată pune degetul pe un anumit fapt sau lucru care l-au distrus. Să îl facă la foc mic, cum se zice.

Sau.

Visul

De ce există vise? La ce sunt bune, dacă nu numai ca să ne pună pe gânduri dimineața următoare somnului lung și tulburat. De cele mai multe ori le și uităm, sunt haotice, rareori coerente, nimic din ce nu ne putem imagina sau trăi în timpul zilei, cu ochii mari privind în gol sau la cineva care vorbește aiurea.

La ce sunt bune visele? Sau la ce sunt rele? Nu strivim oare gândurile pe care ne pun visele? Cât de rezistente sunt gândurile noastre, ce tărie sau rezistență au ele? Visezi că îți spală cineva picioarele, un gest pe care nu ți l-a mai facut nimeni niciodată fără să fie mama ta, sau te visezi umbră dezbrăcată, sau, cel mai frumos, că zbori, nimic mai real, nimic mai imaginar.

Lumea e umbră și vis, se spune, dar ce face umbră, ce corp solid în fața cărui soare, sau sursă de lumină face viața lumii acesteia umbră, și cine visează lumea aceasta, cine doarme și cine se va trezi la sfârșitul lumii, când ne vom despărții noi de ale noastre, noi de noi, eu de eu, și toate visele noastre vor devenii realitate, nu prin realizare, ci prin dezamăgire, visul este amăgire, privirea luminii din umbră este lipsa curajului, dorința curajului, amăgirea ca ai putea fi curajos, curat, ales, înțeles, dezamăgit prin dezbrăcarea amăgirii, a hainelor iluziei și De ce există vise? La ce sunt bune, dacă numai și numai ca să ne pună pe gânduri dimineața următoare somnului lung și tulburat. De cele mai multe ori le și uităm, sunt haotice, rareori coerente, nimic din ce nu ne putem imagina sau trăi în timpul zilei, cu ochii mari privind în gol sau la cineva care vorbește aiurea.

La ce sunt bune visele? Sau la ce sunt rele? Nu strivim oare gândurile pe care ne pun visele? Cât de rezistente sunt gândurile noastre, ce tărie sau rezistență au ele? Visezi că îți spală cineva picioarele, un gest pe care nu ți l-a mai facut nimeni nicidată fără să fie mama ta, sau te visezi umbră dezbrăcată, sau, cel mai frumos, că zbori, nimic mai real, nimic mai imaginar.

Lumea e umbră și vis, se spune, dar ce face umbră, ce corp solid în fața cărui soare, sau sursă de lumină face viața lumii acesteia umbră, și cine visează lumea aceasta, cine doarme și cine se va trezi la sfârșitul lumii, când ne vom despărții noi de ale noastre, noi de noi, eu de eu, și toate visele noastre vor devenii realitate, nu prin realizare, ci prin dezamăgire, visul este amăgire, privirea luminii din umbră este lipsa curajului, dorința curajului, amăgirea ca ai putea fi curajos, curat, ales, înțeles, dezamăgit prin dezbrăcatea amăgirii, a hainelor iluziei și a umbrei deșertului nesfârșit.

Relația

Nu există suferință pe lumea și-n viața asta care să nu poată fi găsită în și numai în relația dintre un bărbat și o femeie. Nu am să dau exemple, chiar sunt toate.

Relația este creuzetul suferinței, condiția de posibilitate, uman vorbind. Singurătatea e și ea un tip de relație similar, cu un necunoscut sau fost, suferința ei e tot una de relație.

Dar există bucurii care pot fi găsite numai în relația dintre un bărbat și o femeie. O exclusivitate naturală, dată, de neocolit. E un postulat, știu. Am argumente, dar nu despre argumente e vorba aici, prefer varianta postulatului, a dogmei, a limitei, a credinței oarbe, ca a copilului născut orb care crede că există lumină și culori și întuneric înaintea răsăritului.

Relația bărbat-femeie e mai mare și mai cuprinzătoare decât lumea. Deci are ceva din afara acestei lumi. Dacă lumea are suferință, ea are vindecare, dacă lumea are întrebări, ea are răspunsuri. Dacă lumea are așteptări, ea are speranțe, dacă lumea are moarte, viața vine din relația dintre o femeie și un bărbat.

Oamenii trăiesc în lume, dar viața începe în intimitate, acolo unde există toate suferințele din lume.

Identitate

Cine sunt eu, sau problema identității. E cu atât mai ușor să răspundem la întrebarea asta cu privire la oameni și obiecte din ce în ce mai îndepărtate. Fiindcă nu ne pasă. Cu cât ne pasă mai mult, cu atît e mai grea întrebarea. Cu cât ne pasă, adică ne afectează, ne doare sau nu, cu cât cel de care vrem să știm cine este, este mai aproape de, sau chiar în sediul afectelor noastre. Atunci ne afectează cel mai mult.

Dar noi nu suntem nici departe, nici aproape, nici în sediul afectelor noastre. Sediul afectelor noastre este în noi, spațiul locativ și sediul social al companiei propriilor noastre gânduri și trăiri.

Cine sunt eu, această entitate comercială, într-un permanent schimb cu lumea, cu obiectele și oamenii din jurul meu? Ce dau și ce primesc și la ce preț? Ce taxe plătesc după fiecare schimb comercial, în care îmi împart trupul și sufletul, gândurile și privirile, atât de des și de talcioc?

Ar fi atât de ușor să răspund că eu sunt eu, să mă dizolv într-o tautologie, ca o piatră de râu cu speranță de viață înămolită sau erodată. Sau să spun eu sunt suma dorințelor și acțiunilor mele, de parcă stă cineva să le adune, să le pună cap la cap, să le indexeze valoric și calitativ.

Nimeni nu simte două dorințe simultan. Nimeni nu gândește două gânduri simultan. Nu se încalecă una peste alta, nu fac grămadă ordonată, nu pot fi numărate. Trec de la a fi un eu la a fi un alt eu, de mai multe ori în cursul unei zile.

Dacă îmi cere cineva răspunsul la o întrebare, voi fi acel eu care știe, sau nu, răspunsul la acea întrebare. Pe moment, voi fi răspunsul la o întrebare și vocalizarea lui. Dacă cunosc și dau mâna cu cineva, voi fi salutul, voi fi strângerea mâinii.

Niciuna nu se adună cu alta, nu vor face o sumă, o idee centrală, un principiu general, un arc de boltă pe care va scrie cu litere mari numele meu.

Pot vorbi la nesfârșit despre mine, cu pauze de somn și cafea, fiindcă vorbind despre mine, cu fiecare cuvânt, creez un nou eu care lasă în urmă acel eu creat de cuvântul precedent.

Adevăratul eu este tăcerea, dar nu neantul, în starea de căutare, de întrebare, de cerere, și nu în răspuns. Întrebarea “Cine sunt eu?”, odată formulată, crează condiția imposibilității răspunsului, fiindcă sediul afectelor deja a răspuns printr-un cutremur interior, închiderea porților, pornirea alarmei de incendiu și evacuarea completă.

Însuți

Ce înseamnă să fii tu însuți? Când nu ești tu însuți? De unde vorba asta atât de înșelătoare, de pe lângă? De ce ne-au dat-o alții ca problemă cu care să ne batem capul, sau ca îndemn pe care să îl punem chiori sau slabi sau docili în aplicare?

Tot timpul suntem noi înșine. E o tautologie enervant de absurdă. Niciodată nu sunt doar eu, fără să fiu și însumi. Că nu ne simțim bine în pielea noastră, asta este altă treabă și doar problema noastră.

În fond și în urma urmei lăsată de noi în mocirlă, de ce ar fi anturajul, ceilalți vinovați că de felul în care ne simțim noi în pielea noastră? Ei ne-au îmbrăcat în piele, ei ne văd nuditatea, ei ne spală pe dinți și ne fac duș în fiecare zi? Nu! Noi, cu gândurile și fobiile noastre, dubiile și speranțele nerealiste, când ne dorim din tot sufletul și din toată inima luna de pe cer și alte posibilități imposibile, alte întâmplări necesare, alte lucruri decât lucrurile lucrate de noi.

Ceea ce sunt e consecință a ceea ce am fost. Sunt eu însumi ca val al valului precedent, nu e nicio taină aici, niciun moment pe care să nu îl fi regizat eu însumi cu tupeu și încredere în mine însumi, când m-am simțit mai al meu, mai eu însumi.

De ce ar fi bolovanul în cădere sau deja izbit de realitate mai puțin eu însumi decât visez sau îmi doresc să fiu?

Personal

Unitatea interpersonală de timp nu este secunda. Nimeni nu are capacitatea de a măsura timpul în sinea lui. Nici măcar muzicienii. Peste bătăile inimii și pulsul sângelui am pus muzică și zgomotul produs de carne s-a înfășurat în emoție. Fără să ne dăm seama, pulsul scade și crește în valuri, niciun muzician nu respectă cu strictețe un tempo, micile variații, perceptibile numai lor, restul se lasă duși, se lasă pradă, se lasă sfâșiați, consumați, digerați, asimilați, dispersați prin sînge, în valuri oxigenate.

Unitatea interpersonală a spațiului nu este metrul. Nimeni nu are capacitatea de a măsura distanțele în sinea lui. Nici măcar dansatorii. Peste mișcările mâinilor și a ale corpului întreg am pus dans și vizibilul produs de carne s-a înfășurat în emoție. Fără să ne dăm seama, pielea se întinde și se destinde în nenumărate forme, fără a fi niciodată geometrică, regulată, precisă, controlată, niciun dansator nu respectă cu strictețe o scenografie precisă, micile variații, perceptibile numai lor, restul se lasă purtați, ridicați și rarefiați, disipați, împrăștiați, dizolvați, apoi inspirați și asimilați în sânge.

Începutul

Avem muzică și filme din belșug să ne acompanieze, să ne însoțească degradarea.

Cu toții o luăm de la început, într-un fel sau altul, de fiecare dată când ajungem la un capăt al puterilor. Nașterea e primul capăt al puterilor la care ajungem. Nu mai ținem minte nimic de atunci. Și nici de mai târziu. Prima amintire e primul început pe care ni-l amintim. De atunci am uitat multe începuturi, multe capete ale puterilor. Și nici momentele de culme ale puterilor nu le ținem mine. Ținem minte deziluziile, momentele de jos, de decădere, de ambuteiaj psihologic, de singurătate și improvizație haotică.

Momentele de siguranță și de pace trec pe nesimțite. E în natura lor, totul e bine chiar dacă totul e greșit. Apoi greșitul își cere dreptul, se vrea afirmat, își vrea propria muzică și propriul său film. Se vrea vedetă în prim plan.

Golul vrea să fie la suprafață, să acopere plinul, să dea peste ceea ce era complet și definit, să introducă iluzia și fantasma, imagini cu pauze imperceptibile între ele, cu muzică îmbibată în emoții, cu un tempo anume regizat după voința altcuiva, anume să facă absența libertății mai suportabilă, consensuală, acceptabilă, acel moment în care crezi că ești cel mai al tău deși ești complet al altcuiva. Acel moment în care trăiești viața altcuiva cu carnea și sufletul tău.

Viața bate filmul așa cum o mamă își bate copilul, cu dragoste îndurerată de neputință.

Confuzia

La vremuri de confuzie, adică atunci când circulă cele mai multe idei, cele mai potrivite sunt ideile filozofice, sau măcar cele care au aparența filosofiei, cel puțin prin ambiguitatea lor, dacă nu prin abstractitatea lor, fiindcă nu e clar pe cine supără și de ce, la vremuri de confuzie oamenii fiind cel mai ușor de supărat.

Nesiguranța, simptom al confuziei, accentuează convingerile cele mai vechi, acelea pe care ți le amintești cel mai bine, cel mai pregnant, cel mai dureros cel mai adesea, perioada când ai fost cel mai puțin iubit. Acum urăști pe cel care seamănă cel mai mult cu cel care te-a iubit cel mai puțin.

La vremuri de confuzie ești ca un nou născut care nu a fost întrebat dacă să se nască nou sau vechi. Și se decide ad hoc între vechi și nou, între trecut și viitor, se îmbracă rapid în cele mai potrivite haine pentru viitorul trecut sau pentru trecutul viitor, uită de prezent, de casa în care locuiește și iese să se afirme în luptă. Puțin îi pasă cine moare și cine e rănit, important este să fie eroul propriei povești, și apusul să îl surprindă călare. Să îl mire șaua de sub el, să fantazeze fără dubii că asta i-a fost menirea, pentru asta s-a născut vechi sau nou.

Nimeni nu se naște actual, actual devii prin efort, exercițiu de echilibru și înțelegere. Părinții, tatăl și mama ne nasc pentru viitor sau pentru trecut, să facem noi ce n-au apucat să facă ei, să le ducem viața mai departe, sau să facem noi ce nu au făcut ei, să le dăm noi timpul pierdut înapoi.

Adevărații copii îți sunt părinți, te învață ei ce nu ai îndrăznit să înveți până când ai dat prima oară ochii cu ei, prima privire, mereu aceași și mereu nouă. Ochii se nasc la o mărime constantă în viață, crește craniul, cresc oasele și mușchii, dar ochii rămân la fel, copiii au ochii mari doar aparent, dar nu întâmplator și nesemnificativ.

Înveți să le fii trecut și viitor, nou și vechi, să îi înveți și să le amintești, să îi înveți curajul și precauția, pasul înainte și resemnarea, dezamăgirea și speranța, concepte abstracte în care libertatea e la ea acasă. Libertatea e cea mai liberă între limitele conceptuale cele mai largi.

Oamenii care văd discriminare și oprimare în cele mai mici detalii, aspecte, afirmații, sunt cei mai puțin iubiți și cel mai puțin capabili să iubească.

Căutarea

Se poate stoarce sens din piatră seacă. Atît de mult încît te poate copleși și dărîma ca o viitură într-o zi cu cer senin.

Nu întrebarea despre sensul Universului este întrebarea. Ci întrebarea este despre sensul sensului, capacității și condiției de posibilitate a sensului. De ce există sens, ce face posibilă întrebarea și ce rost are ea, în general. Întrebarea cu privire la întrebare, acel răspuns al întrebării care nu este nici în întrebare și nici după întrebare, ci răspunsul care face posibilă întrebarea, neavând el însăși o întrebare prealabilă.

A întreba are sensul primar de a între-cere, a întinde sau a te mișca în linie dreaptă printre lucruri. Pare a fi vorba despre o căutare între lucrurile lumii ca și cum le-ai întinde ordonat în fața ta pentru a le pune într-o ordine cu sens.

Dar care este sensul acestei posibilități de sens? Nu numai de ce există lucrurile așa cum sunt ele, în felul lor particular între multele alte feluri particulare de a fi, ci și observarea lor, contemplarea acestui întîmplător fel de a fi? Există o alternativă la căutarea sensului? Poate lipsa sensului nu ca o concluzie a căturării unui sens, și lipsa totală a căutării?

Dacă nu ar fi existat niciun căutător, dar lucrurile căutate ar fi existat totuși, se poate spune despre ele că sunt lipsite de sens, că aceea piatră seacă ar fi rămas seacă și nu ar fi țâșnit nimic din ea? Există culori fără un ochi care să le deosebească, sau sunt simple frecvențe ale undelor luminoase? Există acele frecvențe dacă nu le calculează nimeni, după ce, în prealabil, s-a stabilit o unitate de măsură a lungimilor de undă și a timpului?

Și timpul, și lungimea, și frecvența luminii sunt într-o relație de interdependență, nu pot fi separate unele de altele și niciuna din ele nu primează. Nici sens fără obiecte, nici obiecte fără sens, și niciunul din ele fără subiectul observator.

Răspunsurile-întrebări nu sunt nici răspunsuri ale vreunei întrebări, nici întrebări care primesc un răspuns. Deci nu pot fi formulate nici ca una, nici ca cealaltă. Nu există semn de punctuație care să le fie propriu, ceva între punct și semnul întrebării. E și întrebare și răspuns, fără a fi nici una, nici cealaltă. E tautologic și paradoxal, e început și sfîrșit și mijloc sieși. De asta nu are semn de punctuație specific, fiindcă nici nu începe cu literă mare, nici nu se termină cu un semn de punctuație. E închis în sine și infinit deschis.

E ușor să despici firul în patru. Mai greu este să îl refaci la loc, și de aceea tentația ciclică este de a continua despicarea fiecărui fir rezultat iar și iar, în alte patru întrebări, răspunsuri, afirmațiile și negațiile lor.

Convingerea

Îți poți da seama cât de bine îți sunt fundamentate, în tine însuți, propriile convingeri, adică propriile credințe, din modul în care răspunzi emoțional la mișcările, sau chiar existența inamicului tău. Acest inamic fiind cel care are alte convingeri decît tine și, în consecință, acționează diferit și, uneori, împotriva ta.

Există trei stadii ale relației cu inamicul, dușmanul, vrăjmașul tău, care de multe ori poți fi tu însuți.

1. Îți este frică de el, te deprimă, te angoasează, te ține într-o stare de alertă paralizantă.

2. Ai sângele rece, din indiferență emoțională, dar nu mentală. Îi urmărești mișcările și îți faci un plan de apărare, de ripostă, sau de atac preemptiv. Nu ești paralizat, dar nici nu acționezi sub impulsul emoțiilor, al fricii, sau, dimpotrivă, al zelului cuceritorului.

3. Îl iubești, ca vrăjmaș, îi vrei binele, ceea ce tu crezi în adîncul ființei tale că este cel mai bine pentru tine și pentru alții, fiindcă atunci ești cel mai uman, cel mai om, ca toți ceilalți. Nu mai crezi despre tine că ești o sumă de accidente care te diferențiază fundamental și definitiv de aproapele tău, ci îți dorești ție și celorlalți binele cel mai potrivit acelei părți din tine și din ei care ne unește și ne definește ca oameni și ca traseu în viață.

Dar punctul 1. Frica. Unora le este frică de lifturi, de stat în casă, de ieșit din casă, de umbra lor, de zgomote și lumină. Acestea, într-un fel complet irațional, sunt vrășmașii existenței celor cuprinși de teamă. Dar frica continuă să fie irațională și dincolo de fobiile patologice. Și prin asta frica continuă să aibă o patologie a ei. Frica alterează vederea și judecata.

Frica alterează, slăbește convingerile fiindcă deja ești divizat și învins în tine însuți. Și nimic nu poate conveni unui învins. În funcție de stadiul relației tale cu inamicul tău poți fi:

1. Învins din start de frică.
2. În luptă de la egal la egal, neparalizat, ai puterea să lupți.
3. Învingător din start, înainte de primul semnal al luptei, fiindcă nu va mai fi nicio luptă.

Puțini sunt cei care au puterea să iubească pe vrășmașii lor. Noi pendulăm între punctul 1 și punctul 2. Păstrându-ne calmul și atenția și disponibilitatea către dialog și ascultare deferentă.