Formele distanței

Convingerea

Îți poți da seama cât de bine îți sunt fundamentate, în tine însuți, propriile convingeri, adică propriile credințe, din modul în care răspunzi emoțional la mișcările, sau chiar existența inamicului tău. Acest inamic fiind cel care are alte convingeri decît tine și, în consecință, acționează diferit și, uneori, împotriva ta.

Există trei stadii ale relației cu inamicul, dușmanul, vrăjmașul tău, care de multe ori poți fi tu însuți.

1. Îți este frică de el, te deprimă, te angoasează, te ține într-o stare de alertă paralizantă.

2. Ai sângele rece, din indiferență emoțională, dar nu mentală. Îi urmărești mișcările și îți faci un plan de apărare, de ripostă, sau de atac preemptiv. Nu ești paralizat, dar nici nu acționezi sub impulsul emoțiilor, al fricii, sau, dimpotrivă, al zelului cuceritorului.

3. Îl iubești, ca vrăjmaș, îi vrei binele, ceea ce tu crezi în adîncul ființei tale că este cel mai bine pentru tine și pentru alții, fiindcă atunci ești cel mai uman, cel mai om, ca toți ceilalți. Nu mai crezi despre tine că ești o sumă de accidente care te diferențiază fundamental și definitiv de aproapele tău, ci îți dorești ție și celorlalți binele cel mai potrivit acelei părți din tine și din ei care ne unește și ne definește ca oameni și ca traseu în viață.

Dar punctul 1. Frica. Unora le este frică de lifturi, de stat în casă, de ieșit din casă, de umbra lor, de zgomote și lumină. Acestea, într-un fel complet irațional, sunt vrășmașii existenței celor cuprinși de teamă. Dar frica continuă să fie irațională și dincolo de fobiile patologice. Și prin asta frica continuă să aibă o patologie a ei. Frica alterează vederea și judecata.

Frica alterează, slăbește convingerile fiindcă deja ești divizat și învins în tine însuți. Și nimic nu poate conveni unui învins. În funcție de stadiul relației tale cu inamicul tău poți fi:

1. Învins din start de frică.
2. În luptă de la egal la egal, neparalizat, ai puterea să lupți.
3. Învingător din start, înainte de primul semnal al luptei, fiindcă nu va mai fi nicio luptă.

Puțini sunt cei care au puterea să iubească pe vrășmașii lor. Noi pendulăm între punctul 1 și punctul 2. Păstrându-ne calmul și atenția și disponibilitatea către dialog și ascultare deferentă.

Influența

În fond, care este diferența între a impune cuiva stilul tău de viață (prin declarație publică, prin sfaturi private, solicitate sau nu, prin interdicții și pedepse, etc.), și a încuraja pe cineva să își mențină stilul de viață, fie că și tu ai același stil de viață sau nu?

Încurajările de tipul “fii tu însuți”, “fii liber”, “fii autentic”, etc. whatever the fluck that means in Romanian, este o impunere, o presiune, o formă de încercare de convingere. Ori că îi spui cuiva să o ia la dreapta, cînd el o ia la stânga, ori că îi spui că e bine pe unde a luat-o el, tot una e dacă ce zici tu sau ce face el este drum închis și sfârșit mort, cum se zice în Engleză.

Faptul că faci ceva afirmativ în sensul celuilalt, nu te eschivează în niciun fel de responsabilitatea faptului că ceea ce face el e greșit și tu nu îți dai seama. Nu e numai alegerea lui, e și alegerea ta să interacționezi cu el și, mai mult, să îi dai o confirmare, să îi întărești convingerea. Poate el stătea în dubiu, în ascuns. Acum vii tu și îi zici dă-i înainte, și puf, dubiile au dispărut.

Ești responsabil pentru asta. Ești vinovat chiar, în anumite cazuri.

Și numai anunțând public stilul tău de viață, ce îți place ție, ce liber ești tu, ce nu știu ce, îți asumi că impui altora stilul tău de viață, că îi convingi sau pui o cărămidă la stilul lor de viață, sau gaz pe foc, sau trinitrotoluen.

Te dai mare. Asta faci. Vorbind și zicând propoziții cu subiect și predicat. Ești mai mare decât pământul decât tine, decât talpa pantofilor pe care stai. Te prezinți ca mare, ca om cu opinii. Și sunt alții mai mici decît tine, sau care cred mai puțin despre ei decât crezi tu. Îi impresionezi, îi manipulezi, îi obligi, îi determini, îi fentezi în a accepta propozițiile tale cu predicat și subiect, să devină ei subiectul propozițiilor cu predicatul despre tine.

Și nici nu e nevoie să vorbești. Te văd pe stradă. Îți văd pantalonii, cămașa și cum dai din mâini pe lângă corp cînd mergi cu capul în jos. Și atunci îți impui stilul de viață.

Din asta nu există eschivă. Să te plângi că altul îți impune stilul lui de viață este ipocrit din două motive: și tu faci la fel, și doi, spui că nu ești destul de puternic și bine ancorat încât să te opui, chiar și dacă îți urlă cineva în ureche ce ar trebui să faci, să zici sau să gândești.

Stilul

O altă temă care revine foarte frecvent este cea a impunerii stilului de viață. Și, mai mult, a opiniei. Trebuie să fii extrem de atent la cum îți formulezi opiniile, și poate să te gândești de câteva ori înainte de a ți le exprima, ca nu cumva să fii perceput ca agresiv, impunător, dominat, opresor, sau alte alea.

De când și de ce s-a ajuns aici? De ce această extremă sensibilitate la opiniile altora, diferite de ale noastre? Copilăria? Tehnologia?

De ce acel atât de obsesiv repetat “e dreptul meu la opinie”, “e doar părerea ta”? Cine și când a descoperit că avem dreptul la o opinie? În sensul că a descoperit roata rotundă și pâinea feliată.

Poate creșterea incidenței depresiei și a bolilor mintale în general (fără a incrimina pe nimeni pentru acest tip de suferință)? Poate singurătatea? Poate ambele? Poate amestecate cu accelerarea media și a tehnologiei? Poate toate la un loc și alergând toate la vale ca un bulgăre de zăpadă?

Clar mi se pare, poate egoist prin comparație cu mine, că lumea petrece prea puțin timp criticându-și educat și cultivat propriile opinii, și prea mult timp confirmându-le și ambalându-le emoțional. Și spun egoist fiindcă deși într-acolo, spre acel echilibru, țintesc și eu, dar nu știu niciodată cît de aproape sau de departe sunt de el.

Cred că asta este semn al unei profunde lipse de stimă de sine, un dezechilibru interior, între criticul autoritar și susținătorul afectiv și intelectual.

De asta nici nu ne putem asculta cum trebuie unii pe alții. Ori ne simțim prea răniți, ori îi rănim prea tare pe ceilalți, fără ca asta să ne fie neapărat intenția. Se bruiază discuția, de dialog nici nu mai poate fi vorba.

O ultimă posibilă cauză, parte din celelalte, prea mult timp petrecem în digital, în scris, rece și în grabă. Nu ne mai întâlnim în realitate și când o facem, avem un ochi în telefon.

Cerere

În diverse etimologii, mai mult sau mai puțin incerte, a cere, a cauta și a întreba, sunt înrudite.

Dar asta este mai puțin important. Încurcate și tainice sunt căile evoluției geografice și culturale ale limbilor pământului. Mă gândeam însă la acest “Cereți și vi se va da!” Anume la faptul că parcă lipsește un cuvânt, lipsește un “orice”. Adică nu se spune cereți orice, ci doar cereți. Ce anume să ceri, când ți se spune doar să ceri? E un fel de joc, încearcă și tu și vezi dacă obții sau nu? Nu pare, fiindcă promisiunea este că ți se va da. Deci vei primi, dar ce anume, punctual? Poți cere orice? Ai nevoie de orice? Nu, clar nu, dar nu e vorba de nevoi aici. Nu e vorba despre nimic anume.

Desigur, mulți oameni au cerut multe lucruri și, fără a judeca acum dacă a fost vorba de o corelație sau de o cauzalitate cu cererea, au primit ce au cerut. Puțin mai târziu sau mult mai târziu, au început să aibă ce au cerut la un moment dat.

Și iarăși mulți au cerut și nu au primit. Sau au primit și au uitat că au cerut. Sau au primit într-o formă diferită, la fel ca ceilalți. Unii recunoscători, alții nu. Unii resentimentari, alții nu.

Și totuși, lucrurile pe care le poți cere sunt limitate, lucrurile pe care le primești sunt și mai puține. Lucrurile pentru care suntem recunoscători sunt cele mai puține.

Și lipsește acel “orice”, dar parcă totuși e acolo, se subînțelege. Parcă e vorba despre tot. La fel și căutarea, la fel și cu întrebările.

Și poate răspunsul dilemei, cheia interpretării corecte este în acel “cel ce are să fie ca și cum nu ar avea”. Anume faptul că aici este vorba, de fapt, de starea de cerere, o cerere fără obiect, să ceri fără să ceri nimic anume, și ți se va da totul, vei avea și vei fi ca și cum nu ai avea nimic. Nu ai nimic, fiindcă nu ai cerut nimic, și vei fi ca și cum ai avea totul.

Starea de cerere fără obiect este starea de posesiune a orice. Odată cu averea unui singur obiect anume, încetează acea stare care cuprinde totul, odată cu atașamentul față de un singur lucru numai. Și acel lucru poate fi indentificat simplu prin sentimentul de durere avut la o eventuală dispariție a lui. Cel mai de preț este, firește, sufletul nostru. Dar și pentru asta avem un paradox similar. Cel ce își pierde sufletul, acela și-l va câștiga.

La fel este și cu starea de căutare fără obiect. Te pune în altertă ca orice căutare, dar nu cauți ceva anume. Combinată cu starea de cerere continuă, care implică modestie continuă, îți păstrează mintea întreagă, concentrată.

Iar în final, starea de interogație continuă, iarăși, fără obiect și ea. Fără să vizeze un răspuns anume. Ci doar faptul în sine al mirării modeste și în continuă căutare.

Combinate, te deschid mai mult decât orice, și poate în singurul fel adevărat. Restul cererilor, căutărilor și al întrebărilor te închid tocmai prin particularitatea și îngustimea punctuală a obiectivului lor. Dimpotrivă, neavând obiect, rămân pur subiective, te privesc numai și numai pe tine. Nu calci peste nimeni și nu judeci pe nimeni și nici nu iei din al altuia, nu știi mai multe ca altul, nu ai mai multă dreptate, nu ai pe cine învăța și nici față de cine să te fălești. Fiindcă nu ai și nu știi nimic anume.

Opus

Oricum ai vrea să pari oamenilor, vei părea totuși și opusul și orice altceva decât îți dorești tu. Când vrei să pară, vei părea fals, sau prefăcut, pe lângă,nsau pe deasupra, sau prea mult, sau prea puțin.

Asta fiindcă și tu și ei, dar mai ales eu, avem un sistem de interpretare a ceea ce pare că apare când vrem să li se pară într-un fel felul cum părem noi. Diferit de al celorlalți, și mai ales al meu.

Vrei să pari modest, te vei lăuda, vrei să te lauzi, pari lipsit de încredere în tine, vrei să placi, ești dezagreabil de lipicios, vrei să epatezi, ești needucat, vrei să pari cool, ești banal, vrei să fii blând, ești pasiv-agresiv, vrei să taci, pare că vorbești singur cu tine, vrei să asculți, pare că nu îți pasă, vrei să vorbești, pare că vrei să ai ultimul cuvânt, vrei să te retragi, pare că îți dorești să ți se spună să mai stai, vrei să mai stai, pare că nu o să mai pleci niciodată.

Exteriorul și interiorul, fețele aceluiași corp, sensul și semnificația, ambele interioare și exterioare. Linii magnetice între doi poli care vag știu unul de altul.

Libertatea

Că suntem diferiți nu se îndoiește nimeni, și nici nu e greu de ghicit de ce, fiindcă vorba aia. Adică, poate răspunsul final e greu de dat, și de asta s-au dat multe răspunsuri, de la zodiac la cele mai pretențioase teorii.

Dar există o întrebare și ceva greu de spus în spatele acestei întrebări: de ce sunt eu astfel? Nu numai că sunt diferit, dar sunt de un anume fel de diferit. Puteam să fiu diferit în multe feluri și să nu fiu identic cu nimeni altcineva, sau aș fi putut fi în locul altcuiva și el în locul meu. De ce tocmai eu să fiu eu, atunci? Puteam fi eu altcineva? Putea fi altcineva eu?

Mult timp, foarte mult timp îl petrecem cu noi înșine, sub aceasta piele, peste aceste oase, dar în interiorul singurei noastre cavități osoase, craniul. Restul oaselor susțin, craniul protejează, ascund, închid cel mai bine. Pieptul, inima și plămânii sunt oarecum închise, ca și cum sunt între gratii de chioșc de grădină.

Creierul este într-un safe, o carceră cu camere de luat vederi spre exterior în loc de ferestre. Închiși aici, auzim, vedem, pipăim, gândim și simțim lumea exterioară. Unghiul nostru propriu ne definește singularitatea secundă după secundă. Îi dă formă, o șlefuiește, o finisează nehotărât care ar fi forma ei finală, ce vrea să picteze sau să sculpteze sau să compună.

De ce eu așa? De unde am început să fiu diferit? De la atomii din ADN-ul meu aleatoriu și chimic generat? Atât de simplu, atât de orb, atât de în mijlocul a multor ADN-uri generate similar? Nu îmi e teamă să accept asta, dimpotrivă, mi se pare prea laș de acceptat. E prea puțin, prea finit, prea la îndemână, mai ales astăzi, prea sărac, chiar finit. E un dat pe care nu l-a oferit nimeni nimănui, ca un dar fără petrecere, invitați sau sărbătorit.

Dar sufletul? Am zis de simțuri. Nimeni nu știe ce e cu ele, cu aceasta calitate a lor de a nu fi în niciun fel cantitative. Fie că ne preexistă primei noastre celule, cu substanța lui, ce-i stă sub, sau ca voință liberă a altcuiva, care ne-a dat ca noi la rândul nostru să avem libertate.

Și ce e cu această libertate a noastră? Ce o face pe ea așa, suport al diferențelor noastre, mai ales morale, al alegerilor și meritelor și vinilor noastre. Avem aceeași libertate, nu există libertăți de mai multe feluri, e absurd în ființa libertății să crezi altfel. E ca și cum 0 ar fi mai mare ca 0. Sau infinit mai mic ca infinit.

Nimic nu ne face diferiți inițial din punct de vedere al libertății. Dar poate suntem diferiți ca înzestrări, ca zestre în nunta cu ființa. Venim pe lume, la nunta noastră, cu sărăcii diferit de bogate, cu goliciuni diferit de acoperite. În casele unor oameni diferiți și ei. Cu vecini diferiți și alți copaci în jurul casei. Și de aceea scriem cuvinte diferite la același moment de timp, și ascultăm cuvinte diferite la momente diferite din timp.

Poate suntem diferiți pur și simplu ca să nu fim toți la fel. Fiindcă atunci ar fi cea mai insuportabilă diferența dintre noi, văzând pe altcineva la fel ca tine, dar totuși altcineva.

Străin

Când ești într-o țară străină, a cărei limbă nici nu o vorbești, nici nu o înțelegi, unul dintre cele mai puternice sentimente pe care îl poți avea, dacă ești defect în direcția și sensul ăsta, este că oamenii ăștia au crescut cu limba și semnele și obieceiurile lor. Sunt oameni ca și tine, dar crescuți în altă cultură.

Este trivial, dar nu este, există totuși un șoc, diminuat de lucrurile pe care ne-am străduit să le avem în comun. Ca de exemplu aeroporturile, ne crează un spațiu comun, invadat de internațional și de toate clișeele și, uneori, kitchurile propriei culturi. Multiculturalismul în cea mai comercială fațetă a sa, grefat peste o treabă pur funcțională, securitatea granițelor și a zborului la mare înălțime, plus așteptarea care poate dura ore întregi sau fracționare.

De partea cealaltă te așteaptă același lucru, mai relaxat dar și mai inuman, ieșirea din aeroport și drumul până la hotel. Hotelurile sunt și ele cât se poate de comune, aceeași formalitate, cartelele camerelor, setarea wifi, săpunurile de o zi, paharele acoperite cu capac de hârtie, gel de corp și cap, prosoape folosite de mii de oameni înaintea ta și după tine. Poate prosoapele și așternuturile acelea leagă umanitatea civilizată sau, să spunem, care își permite un hotel, mai mult decât aerul pe care îl respirăm.

Și ieși în oraș, și vezi semnele și minunile altei civilizații. Pe străzi, pe coșuri de gunoi, pe clădiri și sticle de bere. Nu poți să faci diferența între cele care sunt așa de zeci sau sute de ani, sau doar de ieri.

Vezi pe cineva făcând un lucru și îți vine să zici, uite ce fac *jii, nu știi dacă omul ăla e tipic, e oarecum comun, sau excentric. Totul e firesc și excentric în același timp acolo, aici unde ești tu. Un sentiment contradictoriu, specific stranietății, ca atunci când îți auzi vocea înregistrată. Ți-o recunoști, e a ta, dar nu sună ca vocea ta.

Apoi auzi pe stradă oamenii vorbind între ei. Te simți ca într-un balon, îi auzi, dar parcă ar da doar din gură fără să auzi nimic, ca un televizor fără volum. Sau vorbești cu cineva dintre ai tăi și te simți despărțit de un geam de sticlă de ceilalți, de altă limbă. Dacă nu vorbești o limbă internațională, sigur nu te înțelege nimeni, poți spune orice. Ești public și privat, vizibil și invizibil sonor în același timp. La fel și ei. Ești om și de pe altă planetă. Pentru ei te-ai născut extraterestru.

Uneori ți se pare că auzi oameni vorbind limba ta, auzi expresii cum ar fi: “aseară am visat”, “o iei la stânga”, “nu-mi vine să cred”. Te face atent, întorci capul, dar ei continuă în limba lor pe care ai înțeles-o fără sens doar câteva secunde.

Apoi te întorci acasă, lucrurile deja cât de cât familiare se îndepărtează, și revii ușor la lucrurile cele mai familiare ție. Auzi din nou oameni vorbind limba ta în spațiul internațional al aeroportului la zborul de întoarcere, te întrebi ce treabă au avut ei în același loc străin ca și tine, îi vezi mândri, de acum, poate au mai fost acolo de multe ori, sunt siguri pe ei, sau poate doar mai liniștiți de când au plecat cu teamă că se vor rătăci sau vor pierde avionul sau bagajul.

Te întorci acasa, dai mâncare pisicii care a stat două sau mai multe zile singură, faci un duș sau nu, te bagi în pat gata. Dormi și te trezești pe limba și în cultura ta.

Logica

A gândi logic și a gândi rațional nu sunt totuna. Ar trebui să fie evident, dar nu toți gândesc ca mine. De asta ne și explicăm atât de mult, și mult mai mult decât obositor de multe ori, fiindcă nu toți gândim la fel de logic și rațional. Și poate cu siguranță nici nu am dreptate, și logic și rațional sunt același lucru.

Dar eu cred că gânditul rațional este procesul prin care descompunem realitatea, interioară și exterioară, potrivit unor criterii. Criteriile și ele ni s-au impus sau le-am inventat pe parcurs. Criteriile sunt date de metodă și metoda este determinată de criterii.

Logica vine apoi să recompună realitatea. Date fiind rezultatele (ceea ce sare înapoi, etimologic) rațiunii (operația de numărare), logica le compune în operații matematice cu valoare de adevăr. Pentru o relație ai nevoie de cel puțin două obiecte identificabile. Nu există o logică a singurătății, dar există o rațiune a ei. Într-o relație (etimologic, re-purtare), cele două obiecte se poartă unul pe altul până când, să zicem, nu se mai suportă, asta este logica și valoarea de adevăr a două obiecte luate împreună.

Rațiunea își are limitele ei, și inevitabil și logica. Posibilitățile logicii sunt limitate de suma tutor lucrurilor și relațiilor pe care rațiunea le-a putut identifica până la un moment dat.

Postmodernismul

Postmodernismul, cu micile și pardonabilele lui scăderi, este filosofia antihristică prin excelență. Țineți, vă rog, telefonul până înham căruțele la cal.

Hristos, pentru popor, sau Christ, pentru elite, a spus despre sine că este calea, adevărul și viața.

Și a fost destul de clar ce a vrut să zică, fiindcă misticismul era încă la modă. Era modern la vremea respectivă, în antichitate.

Modernitatea, însă, a ținut să dea misterelor, misticului, tainelor o explicație. Să le desplieze, să le descarneze, până la oasele tari ale gândirii.

Calea a devenit metodă experimentală, adică aceeași pălărie cu o altă Marie. Adevărul a devenit tehnologie, artă manufacturială, iar tehnologia a prins viață în economie, politică și sisteme informaționale.

Nu mai este nimic sub (PIE *upo) în subiect, a decretat Nietzsche. A rămas doar ce este pe în subiect, adică aruncatul (iacere). Și ce este pe are tupeul să fie ce vrea, neavând nimic sub în el. Mă rog, înțelege cine vrea ce poate și invers.

Am rămas niște aruncați în lume. O aruncare de colo-colo identică cu sine. O mișcare haotică cu coliziuni și convertiri predictibile doar statistic. Statistica, această ultimă mare știință venită pe lume, utilă economiei și ideologiei într-o egală și oarbă măsură.

Ne aruncăm unii asupra altora ca să avem un sub-obiect. Ne trebuie o confirmare, totuși, ceva ferm, o cale, un adevăr, o viață. Nu ne putem fi noi înșine acestea nouă înșine.

Nu ne putem juca telefonul fără fir dacă nu e nimeni care să nu ne înțeleagă. Cum altfel am putea spune că nu există adevăr?

Nu poate căruța trage caii dacă nu e nimeni ca să ne vadă pe cale? Nu am bate pasul pe locul nimănui?

Ce ar fi viața fără sex?

Vina

Cele două jumătăți ale vieții dau vina una pe alta. Aruncă vina, se învinovățesc, se fac vinovate, se condamnă una pe alta.

Își întorc fața una de la alta, fiecare cu obrazul său, dreapta și stânga, bărbatul și femeia, lacrima și ochiul, inima și sângele, creierul și prea dura lui materie.

Dreapta acuză stângii stângăcia, ochiul acuză lacrimii disoluția, inima acuză sângelui iuțimea, creierul acuză materiei misterul, femeia dă vina pe bărbat și el ia toată vina asupra lui ca să nu își recunoască vina.

Stânga acuză dreptei aroganța, lacrima acuză ochiului orbirea, sângele acuză inimii tumultul, materia acuză creierului curiozitatea, bărbatul acuză femeia de sine.

Cele două jumătăți ale vieți își sunt una alteia oglindă a răutății.