Formele distanței

Impunerea

Această dilemă morală, această situație în care ai un bun prieten, fiică sau fiu, sau rudă apropiată, cu alte valori morale decât ale tale, altă religie, perspective politice, ideologice, filosofice, alt stil de viață, alte practici decât ale tale.

E în primul rând un test al libertății. Cine și cum este liber. Toți suntem liberi să facem ce vrem, să zicem ce vrem, să gândim ce vrem. Sau ce putem în limitele fizicii și ale imaginației.

Constrângerile sociale vin de-abia pe urmă, mult după. Vin de-abia după ce ne hotărâm că vrem să trăim împreună. Ca alegere liberă, în limita capacității consimțământului, necesităților psihologice și fiziologice, și ale posibilităților financiare.

Prietenia sau rudenia au fiecare diferite grade. Cu cât se vor a fi mai apropiate, cu atât mai mult ne sunt puse la încercare capacitățile. De mai multe feluri.

În primul rând toleranța. Orice om are limite ale toleranței. O relație implică o negociere: ce (nu) pot face eu, ce (nu) poți face tu. Patru dimensiuni, deloc simplu. Înmulțite cu numărul de diferențe relevante.

Apoi se testează propriul cadru, religia, ideologia, etc. anume în ce fel poți transmite celuilalt ceea ce tu crezi că e bine pentru toată lumea, dar nu toți cred asta. Fiindcă tu trebuie să crezi că ceea tu crezi că e bine, dincolo de aparențele conjucturale, este bine pentru toată lumea.

E vorba de capacitatea de a identifica posibilitatea unui transfer. Ok, tu ești căsătorit. Și este bine. Ce poți identifica în acest bine care poate fi făcut evident cuiva care (crede că) nu vrea căsătorie, sau, din motive, nu se poate căsători.

În ultimul rând, a aduce pe calea cea bună pe cineva, lucru de care ne facem datori fiindcă nu noi suntem sursa binelui nostru, nu poate fi niciodată o chestiune de impunere verbală, de interdicție, sau de șantaj (nu vreau să te mai văd atâta timp cât).

Nu, este un fel de a fi al tău în primul rând care, la un moment imprevizibil, sau niciodată, va declanșa în celălalt schimbarea, convertirea.

Dacă el alege liber să facă asta.

Copacul

A vorbi despre lume este ca a vorbi despre florile unui copac. Poți începe oriunde și să nu termini niciodată.

Faptele și lucrurile din lume sunt interesante cu cât sunt mai plictisitoare. Din acest conflict se naște noul. Și noul e interesant. Un nou născut din vechi. Condiția de posibilitate a noului e plictiseala.

Sau poate nu. Poate lucrurile noi vin de undeva, și își anunță venirea cu o adiere de entuziasm, le intuim prezența, ne uităm în jur, și iată-le, ne stau în față și ne întrebăm cum de nu le-am văzut până atunci.

Poate de aceea oamenii cei mai ocupați și neatenți cu lucrurile vechi sunt cei mai lipsiți de creativitate. Genul de neatenție plină de grijă, de precauție, de postjudecată. Lucrul vechi se dă de fiecare dată același, postdatat ca o scrisoare care a venit la timp la expeditor.

Florile unui copac sunt aceleași în fiecare an. Doar copacul îmbătrânește. E greu să vezi ghinda în stejar și stejarul în ghindă. E greu să vezi copacul de dincolo de flori, și sămânța de dincolo de copac. Sunt prea interesante faptele și lucrurile din lume. Și lumea înflorește în fiecare an aceleași fapte și aceleași lucruri ca să nu ne plictisim. Se ascunde copacul în spatele lor, se ascunde adevărul în spatele copacului.

Se joacă de-a v-ați ascunselea copiii în spatele copacilor până îi chemăm la masă ca să se facă oameni mari. Să învețe carte, să scrie o carte, să fie o carte.

Cărțile și oamenii din lume sunt ca florile unui copac. Poți vorbi despre ei la nesfârșit, citind cărți, cunoscând oameni, neîncepând niciodată cu adevărat ca să poți termina cu tine.

Acțiunea

Toate acțiunile noastre sunt tridimensionale, paralelipipedice și goale pe dinăuntru. Pot fi desfăcute de pe golul lor, suprafață cu suprafață, încheietură cu încheietură și întinse înapoi pe o schemă plană a tuturor lucrurilor pe care, în limitele fizicii și ale imaginației, le putem face. Privitul în gol, plimbatul aiurea, vorbitul degeaba, dormitul prea mult, mâncatul prost, băutul beției, muncitul pentru alții, cheltuitul compulsiv, scrisul cu picioarele, cititul analfabet, joaca de-a copiii, nunțile obligatorii, înmormântările cuiva din sat, concediile disperării, uitatul după cei ai altora, furtul de identitate, nostalgia autenticului, melancolia dezmembrării, închisul ușii cu cheia, pusul la spălat, schimbatul becurilor.

Și sentimentul crunt și dureros că am fi putut face toate astea într-o altă ordine.

Nebunia

Psihiatria a renunțat de mult timp ca termenul de “nebunie”, e prea cuprinzător, imprecis, nu spune nimic, l-a desfăcut în fâșii împletite și multicolore, l-a (sub)clasificat minuțios, până la ineficacitate uneori. Și pe bună dreptate.

Pentru oamenii de rând, a rămas un termen util, taxează orice atitudine sau comportament strident prin agresivitate, ininteligibil, care emană riscant, periculos, o aplecare peste marginile siguranței. Și pe bună dreptate.

Într-o parte termenul dispare, în alta supraviețuiește. Inutilitate și necesitate deopotrivă.

Dar cine știe ce e cu adevărat nebunia, nebunul, nebinele? Cine știe cu adevărat ce se neagă, ce se refuză, ce se ignoră aici? Nu ne împărțim oare toți în cei care refuză sau nu pot să își vadă propria nebunie în alții, și cei care nu își recunosc propria nebunie în cei pe care îi numesc nebuni?

Poate că șireticlul nebuniei stă în multiplele ei fațete. Ia diferite chipuri sub chipul fiecărei persoane, sub întâmplarea fiecărei victime, o posedă în fel și chip, tocmai ca să se privească pe sine prin ochii noștri ca într-o oglindă într-o cameră de probă. Îmbracă haine și încearcă forme de machiaj. Un bal mascat la curtea prințului lui Machiavelli.

Nebunia proprie ne împiedică să fim buni. Purtăm o mască interioară care ne ascunde nouă înșine propriul chip, ne orbește parțial spre total. Și tocmai ceea ce nu vedem în noi devine mai dureros vizibil în ceilalți. Ce vedem în ei se lovește de opacitatea măștii și masca lovește în inima noastră, o doare, durerea se întoarce în judecată și judecata în condamnare.

Ipocrizia este opacitate față de sine. E un fel de a fi inexistent, o plutire peste neant, o înfășurare în cămașa de forță a propriei ignoranțe, o propriei lipse de empatie față sine, de dragul tău. O contradicție paradoxală, a aporie lipsită de vreo prealabilă logică, un sofism cu premise absurde.

O cămașă din care se poate ieși doar prin micșorarea egoului.

8

Unu plus 7 și șapte + 1 nu fac același 8. Nu numai asimetria dintre semn și cuvânt îi face diferiți opt, ci și ordinea, începutul și sfârșitul unite iluzoriu de un mijloc, de metodă și cale de acces.

Nu putem ajunge în același loc pe două drumuri diferite. Nu există mai multe drumuri către același loc, fiidcă locul și drumul până acolo sunt una, sunt un loc în perioada de timp parcursă. Nu este indiferent pe unde o iei, nu este degeaba distribuția greului și a distracției în viață. Mai mult greu la început și alta e distracția la sfârșit. Mai mult râset la început și greu va fi greul la sfârșit.

Căsătoria

E greu de spus dacă vrei sau nu înscrisă căsătoria dintre bărbat și femeie în constituție când ea e înscrisă în însăși constituția lumii, în toate dualitățile și complementaritățile ei.

Cerul și pământul făcute întru început, nici unul, nici altul posibil unul fără celălalt. Nu poate fi numit pământ ce nu are cer deasupra, și nici cer ceea ce nu poate fi contemplat dintr-un loc care nu e cer. Pe pământ te simți acasă și ți-e dor să zbori, să pleci. Plecat fiind, te doare depărtarea de ceva al tău, stabil, etern nou și mereu familiar.

Și toate de sub cer se împart și se apropie unele de altele în gesturi de tatonare timidă, de cucerire tandră, de împlinire reciprocă. Nu toate lucrurile cu orice alt lucru. Dar din aproape în aproape, toate împreună, dualitățile formează un tot inseparabil.

Bărbatul a fost creat din pământ în singurătate și în așteptare. Lumea în care a fost pus, lucrurile cărora le-a dat nume erau neîmplinite. Lipsea cineva. Acel cineva a venit ca să alunge singurătatea și să împlinească lumea. Femeia a venit într-o lumea împlinită și ea a împlinit-o. Și oricine altcineva a venit pe lume, a venit din cunoașterea femeii și prin femeie. Prin cel mai intim și inaccesibil “Fiat!” al femeii, un “Fie mie!”. La polul superior și opus de “Fie altuia!”.

Oricare ar fi modalitatea în care se întâmplă concepția, nașterea are aproape sau foarte în necunoscut un bărbat căruia femeia îi spune “Fiat!”.

Cerul nu este masculin sau feminin, ci este ambele. La fel, nici pământul, sediul emoțiilor și al pasiunii. Cerul, sediul și ținta contemplației, al ideilor înalte, dar și al misterului, inefabilului, ininteligibilului sau al apofaticului. Pământul creator și mormânt deopotrivă, lucrat cu sudoarea frunții, sursă a pălămidei și al ghimpilor ideilor menite a fi uitate, surclasate și depășite.

Fiecare din noi avem în noi înșine și masculin și feminin, ca să le putem recunoaște în ceilalți și peste tot în lume. Nu am fi întregi fără această dualitate, și nici împreună fără această complementaritate bazată pe dualitatea fiecăruia din noi. Însă fără asimetrie, fără feminitatea unui bărbat și masculinitatea unei femei, schimbul, creșterea nu e posibilă. Dacă eu dau și primesc identic, nimeni nu câștigă nimic.

Numai masculinitatea matură a unui bărbat îl poate face să înțeleagă și să accepte feminitatea matură a unei femei, și așa își împlinește și el feminitatea și pe el însuși. Femeia îi este cer când el este mai pământ. Și el îi este femeii cer când ea are mai multă nevoie de el.

Femeia și bărbatul sunt chipuri, icoane a ceea ce este ascuns în noi, a ceea ce a fost odată transparent și a devenit opac prin uitare, prin întoarcerea privirii către o posibilă altă ordine a lucrurilor, o scurtătură către o destinație imaginată, un loc și un timp în care fiecare decide ce este și ce poate fi, cu condiția ca toți ceilalți să îl afirme, să îl aprobe ca să îi alunge teama iluziei, a fantasmei, a vidului constructelor sociale. O lume sfâșiată de negare, de ignorare, de ghimpi și pălămidă amară.

Zombie

Un mort viu printre vii morții. Necerând dreptate și nedreptățind pe nimeni. Mâncând atâta pâine cât să apuce ziua următoare. Bând atâta apă cât lacrimile plânse în noaptea dintre zile. Analfabet în a citi și-a scrie pe chipurile altora și însăși chipul lui. Cu vocea mai firavă ca adierea vântului și privirea mai pierdută ca ploaia în furtună. Dormind puțin și fără vise și treaz fiind să doarmă ca într-un vis. Să-și fie sie însuși umbră în orice ceas al zilei, și noaptea să-l cuprindă din zori și până seara. Apus să-i fie dimineața și fără răsărit durerea. Nimic să nu aștepte și nimicul să-l dorescă dar el să i se-opună. Pe marginea ființei, cu față întoarsă în sine, în singurul loc în care patimile lumii sunt toate ale lui. Privind la câte sunt ca și cum n-ar fi nimic. Uitând clipă de clipă de clipa ce-a trecut. Știind că toate sunt știute și nimic de cunoscut. Că binele și răul sunt gemeni prematuri, născuți din mama îndurerată a oarbelor plăceri. Că minciunii tată îi este adevărul, fiu al risipirii și-eternei reîntoarceri.

Complicat

A-i spune, cu reproș chiar, unui om că are viața prea complicată, sau chiar că și-o complică singur aiurea, în comparație cu tine și viața ta, e ca și cum i-ai reproșa unui caleidoscop că are prea multe elemente și prea multe reflexii. Dacă mai e și spart pe interior, cu atât mai mult.

Unii oameni, mai ales cu multe pe cap și în amintiri, nu au de ales. Lumina bate în viața lor prin ochii lor, și zecile sau sutele de experiențe trecute și imediat viitoare, se lovesc între ele prin reflecție, se amestecă, se urcă una peste alta, trec pe deasupra și pe dedesubtul altora, fac dragoste și ură, se jenează de existența și goliciunea lor, de durerile pe care le poartă și pe continuă, se doresc afirmate, băgate în seamă, se vor uitate și lăsate să moară.

Greul vrea și cere simplitate. Simplitatea orbitoare a luminii albe, dacă e cu putință. O oglindă care să reflecte orice din jurul nostru în afară de fața și restul părților corpului nostru.

Diversitatea

Diversitatea ține de contingența unei situații, a unei conjuncturi. O salată de fructe are o anumită diversitate. Poate fi făcută dintr-un singur fruct, fiindcă bucățelele de fructe sunt inegale și fiecare în alt loc, că nu se poate altfel.

Transformată în principiu, devine o abominație conceptuală. Căruța nu e pusă înainte cailor, ci caii sunt tăiați, decarnați și oasele lor sunt transformate în osie căruții, roțile sunt desfăcute și transformate în patru volane, în patru direcții, ca să nu se supere niciun punct cardinal.

Principiu este nediscriminarea pe criterii care nu au nicio relevanță în procesul de discriminare. E uman, abstract, general, anistoric, aplicabil oriunde și oricînd de orice om care își dorește, măcar, să fie rațional. A fi rațional, a avea criterii, a discrimina, a discerne, sunt atît de înrudite psihologic și conceptual și lingvistic, că nu se poate închipui un scenariu în care acestea ar pluti independent una de alta.

Afară numai de cazul în care emoțiile, empatia, pulsiunile și pasiunile preiau control căruții, după ce au descarnat caii. Aici nu mai e niciun discernământ, nicio discriminare, afară numai de cea între victimă și opresor. Și dintre victime se va ridica salvatorul, cel care numai el poate empatiza cu victimele datorită coincidenței statului de victimă.

Ori dacă o victimă salvează o victimă și învinge abuzatorul, încetează să mai fie victimă sau salvator. Își pierde statutul. Are de ales. Dacă într-adevăr cauza lui a fost dreaptă și nu narcisistă, se va retrage și își va vedea de viața lui. Dacă nu, va căuta un alt opresor căruia îi este victimă și o va lua de la capăt.

Istoria

În fiecare obiect făcut de mâna omului e cuprinsa întreaga istorie a omenirii, trecută și viitoare. Fiecare obiect e făcut potrivit unei arte de a face, τέχνη (techne) îi spuneau grecii. Acea artă își are istoria ei, trecând prin fiecare individ care a dus-o mai departe, i-a împins limitele, sau cel puțin a prezervat-o. Dar nimic nu se conservă cu adevărat. Chiar și în perioadele de stagnare ale unei arte, tehnologii, altele au avansat cu avânt pe lângă ea și este imposibil de spus în ce măsură, pe o scară de la deloc la devor, nu s-au influențat reciproc. În ce fel cunoștințele uneia din arte sau estetica vreuneia din tehnologii nu s-au îmbibat cu elementele altora paralele.

Și micile sau marile progrese, pașii și pauzele istoriei lucrurilor, au avut ca suport viața meseriașilor, a maiștrilor, a maeștrilor, a ucenicilor, a apostolilor și a discipolilor lor. Fiecare cu viața și cu timpul lui. Multe avansuri au fost blocate sau întârziate de incidente neprevăzute și nefericite. Altele, dimpotrivă. Întâmplarea a făcut ca. Și astfel lucrurile au ajuns să aibă forma pe care o au și nu alta. Au o natură a lor de la natură și de la natura noastră. Putea, poate, să fie altfel, dar nu foarte altfel, fiindcă nu noi am decis să avem 10 degete și ochi în cap. Dar în moduri infinitezimal de subtile, puteau fi oricum altfel în limitele noastre și ale naturii.