Există o frumusețe a durerii și o frumusețe a suferinței, a durerii asumate, ascunse, adică a rugăciunii. Durerea explodează în frumusețe, dar frumusețea se ascunde în suferință. Durerea e suferință, dar suferința nu e doar durere. Durerii îi lipsește pacea ca să fie suferință.

O femeie frumoasă doare. O femeie frumoasă aduce liniște. Îmbrăcămintea, părul, purtarea, gesturile, vorbele, privirea, tăcerea, sunt de o parte sau alta.

Într-un fel sau altul, o femeie vrea să arate unui bărbat durerea ei. Nu orice bărbat își dorește, însă, să vadă durerea unei femei. Și așa cum nu orice bărbat își dorește să vadă durerea unei femei în timp ce fuge de propria durere, la fel nici orice femeie, sau nu tot timpul, nu vrea să arate bărbatului durerea ei. Dar și prin această ascundere, prin această fugă, se vede aceeași durere.

Ca un copil care dă buzna în cameră și spune: “Nu am spart niciun geam!”

În trecut, frumusețea în care se îmbrăcau femeile, acea frumusețe “cerută”, spunea chiar acest lucru. Conduita bărbaților în prezența acestui lucru, dincolo de formalismul și regulile ei stricte, spunea chiar acest lucru, că durerea unei femei trebuie văzută, în cele mai mici detalii ale exuberantei ei garderobe.

Există o frumusețe exuberantă, a durerii, și există o frumusețe simplă, a suferinței, a rugăciunii. Acoperirea capului femeii, și descoperirea capului bărbatului, ambele gesturi de umilință, de renunțare la sine, de anulare afirmativă, spun tocmai acest lucru. Că încetează exuberanța, jobenul și dantela, jocurile de societatate, multele feluri în care ne anunțăm și ascundem durerea și vulnerabilitatea.

Astăzi îmbrăcămintea, garderoba, este din ce în ce mai simplă. Cea mai simplă și mai insensibilă este cea a bărbaților. Tricoul și blugii. Femeile încă păstrează ceva din timpurile trecute, dar se vor insensibile ca bărbații, se luptă cu sensibilitatea lor, se luptă cu durerea lor. Femeile își spun feminist una alteia “nu mai fi proastă, fii bărbat”, femei care se urăsc pe sine pentru durerea și frumusețea lor. Vor să fie egale cu bărbații crezând că de partea cealaltă curge miere și iarbă mai verde. Tocmai fiindcă durerea neasumată le împiedică să vadă durerea din acel tricou, și din acei blugi. Durerea din spatele machoismului bărbaților.

Feminismul a avut un singur succes și își va continua acest succes cu fiecare altă luptă. Acela de a îneca femeile în durere și de a le împiedica să își asume durerea în frumusețea suferinței, și prin asta a condamna bărbații la mai multă durere, care va provoca și mai multă durere femeilor. Din asta se hrănește feminismul cu adevărat, mai nou. Ironic, dar nu paradoxal, rădăcina feminismului adevărat trebuie să fie, și este compasiunea față de bărbați. Fiindcă doar pe ei îi doare frumusețea femeii, fie că vine din durere sau din rugăciune. Femeile pot doar fi invidioase sau pot doar admira. Foarte puține femei pot admira, fiindcă foarte puține femei suferă, așa cum foarte puțini bărbați văd suferință și nu doar obiecte în femei. Iar unii dintre noi ne lăudăm cu ambele.

La cât de multe lucruri se poate gândi un om într-o viață? De la gânduri individuale, particulare, mai generale, foarte generale, cele mai cuprinzătoare, simple, acel unic gând care le îmbrățișează pe toate?

S-au născut și se vor naște mulți oameni ca să gândească gândurile altora, și să cânte câtecele pe care alții nu le pot gândi. Avem zidari, geamgii, pantofari, croitori care să ne cârpească gândurile pe care noi nu le putem gândi. Nici unii nu sunt inutili, nici ceilalți nu sunt necesari. Dar facem echipă bună. Ne fascinează viețile paralelele, la fel de mult pe cât ne fascinează intersecțiile.

Viețile noastre sunt curbe și unduitoare, greșim la stânga, ne răzgândim la dreapta, dar oricum ar fi, drumul merge înainte, avem muzică pentru fiecare mișcare greșită, nu ne confirmă, e neutră, alegerea e a noastră, mult înainte de a fi greșită sau foarte înțeleaptă, important este să fie alegerea noastră. E cel mai prețios dar de care nu ne facem nicicum vrednici, e simultan cu al nostru a fi. Nu am fi putut fi fără a fi liberi, nu există lume posibilă în care să fi fost pietre sau flori sau orice altceva purtat de inerție sau pur instinct.

Alegerea e viitor, o lume posibilă dintre multe lumi posibile. Nimic incert și totul nesigur. Un singur punct fix, tu însuți și alegerile tale, la fiecare pas. O mică fisură și totul se dărâmă. Un pahar de ceva sau altceva și îți amintești de altă dărâmare, de încercarea de reconstrucție, de luatul de la capăt, de arșiță și ploaie, de noaptea de singurătate, incertidune și zidit în zid, sacrificiu, resemnare și speranță, nostalgie și teamă de viitor.

Nimic nu e incert și totul e nesigur. Când se amestecă gândurile cu sentimentele, cele mai firești și contrare conviețuitoare. Doar alcoolul sau durerea le amestecă. Niciuna fără alta. Durerea este pentru cei puternici, alcoolul pentru cei îndurerați de timp și încercări. Alegi să fii alcool sau să fii puternic în fiecare clipă a vieții tale, nimic incert în asta fiindcă există multe forme de alcool, de la forme la substanțe, toate ne tentează în alegerile noastre. Totul e nesigur în toate astea, singură liniștea ne așteaptă să o băgăm în seamă, să o privim de sus și din interior, din mijlocul durerii, acea durere care înțelege la fel de mult pe cât o înțelegi și tu.

YouTube este este mașina care ne cunoaște cel mai bine și ne ajută cel mai mult. S-au făcut și studii în sensul ăsta. Dintre toate mașinile, este singura care ajută. Restul ne cunosc, dar nu la fel de bine, nu destul de intim, și ne fac rău.

Poate una dintre explicații este că pe YouTube doar consumăm “content”. Pe restul producem, haotic, fiindcă nu știm cine suntem, nu o spunem coerent, în prea multe cuvinte, cuvintele mint oricum, fiindcă asta vrem să facem cu “prietenii” noștri, să îi mințim, să le spunem cine am vrea să fim, ca să ne dorească, să se apropie și să ne rănească descoperind cine suntem cu adevărat. Fiindcă de asta avem nevoie cu adevărat, să știm cine suntem.

Ascultând muzică, poate principalul lucru pe care îl facem pe YouTube, ne mărturisim sentimentele, cine suntem noi cu adevărat. Cântecele alea ajung la noi tocmai fiindcă compozitorii au putut să sintetizeze în ele ce este mai uman și mai adevărat în noi. Cu cât mai uman, mai general, cu atât mai adevărat, mai neindividual, neparticular, nerelativ, și de aceea mai inteligibil și mai puțin confuz.

Confuzia crează suferință și cerem un cântec trist ca să ne spună asta, să ne confirme că suferim cu adevărat și real. Cui pe cui se scoate, și cuiul din cântec se înfige atât de adânc și de simplu că nu există mai adânc și mai simplu.

Acolo avem tot istoricul nostru, nu numai starea noastră de zi, de dimineață sau seara. Avem tot, evoluția noastră și a tuturor celorlați ca noi, trecuți sau urmând să treacă prin aceleași stări. Și așa ne ajutăm unul pe altul. Învățăm mașina să ne ajute să ajutăm unii pe alții când noi nu suntem în stare.

Le spunem și altor mașini despre noi, despre cum ne facem nouă înșine rău, despre durerea noastră, și mașinile acelea ne dau mai multă durere, mai multe ocazii să ne facem nouă înșine rău. Ne recomandă noi oameni care suferă și își fac rău, și se ajută între ei în sensul ăsta, producând terra-biți de conținut zilnic, conectându-se și înpungăndu-se în punctele cele mai vulnerabile, acelea care ascund vulnerabilitatea. Sinceritatea e acoperită de o mască de ipocrizie precaută și firească, dar totuși nocivă, toxică.

Muzica în schimb, cu miile ei de versuri intime.

Între doi oameni există două sau chiar trei relații simultan. O relație între unul și celălalt, relația dintre celălalt și unul, și sinteza acestora două. O singură direcție cu trei sensuri.

În fiecare dintre cei doi oameni sunt doi, în fiecare din ei. Și aceștia doi sunt în relație cu ceilalți doi. În două sau chiar trei relații simultan. În total, 12 relații.

În fiecare din noi, trup și suflet, imaginație și realitate, minte și inimă, gând și cuvânt, durere și alinare, dorință și alegere, teamă și speranță, respingere și apropiere, adult și copil, mamă și tată, da și nu, fiecare pereche cu cei doi oameni ai săi.

Desigur, ce zic eu aici e nebunie curată. Haos, neputință și imposibilitate, realitatea e cu totul alta, e mai simplă, mult mai simplă. Dar nici asta nu e adevărat, și adevărul nu e la mijloc.

Adevărul e unul singur dar nu același la momente diferite. Adevărul e realitatea de fapt, e obiectiv. Ce face lucrurile mai simple sau mai complicate este care din cele 12 relații se manifestă și cum. Dacă e doar una, sau mai multe simultan, dacă există echilibru și nu raport de putere, dacă și câți de dacă. Dacă se luptă binele cu răul, dacă unul e mai puternic decât celălalt, dacă sinteza lor, orice ar însemna asta e echilibrată sau instabilă, dacă e fertilă sau toxică. Fiecare din cei doi oameni, fiecare termen al unei perechi, dualități din noi, stă sub cunoașterea binelui și a răului.