Stuff

Meditație

Unii dintre noi lasă impresia că sunt de pe altă planetă. Într-o zi, o zi astronomică, după legile astrelor adică, unii dintre noi vor fi pe altă planetă. Marte, planeta zeului războiului, planeta bărbaților, e cea mai apropiată. De aproape 5 ori mai aproape decât planeta femeilor.

Zi de zi, fiecare din noi, bâjbâim cu gesturi milimetrice, dacă nu microscopice după legile astrelor, prin cosmos, fiecare pe propria lui planetă, unul ducându-și degetele prin păr, alta întinzând metodic cremă de soare pe gambe și umeri, altul răspunzând la telefon, alta privind în zare.

Semnul din gest, semnificația lui, nu e funcție de distanță, nu există ecuație care să cuprindă calitatea între cantități geometrice, sau orice altfel de metrică. Relativitatea generalizată, cea care măsoară relația dintre masă, deci energie, și curbarea spațiului din jurul planetei fiecăruia dintre noi, nu cuprinde în ecuații și felul în care gestul unuia dintre noi e mai greu, mai masiv, ca gesturile altuia. Nu toate gesturile au aceeași greutate, și lumina cu care sunt luminate își modifică traiectoria cu totul impredictibil la trecerea prin preajma lor.

Prima confirmare a relativității generalizate a venit cu o singură placă fotografică de argint. A cântărit suficient de mult cât să fie sărbătorită ca început al unei noi ere, încununarea unor eforturi teoretice de a explica ceea ce vechea paradigmă nu putea explica. O verighetă de argint, o cununie într-o biserică de sat și de lemn, alte legi și altă economie, alt timp și alt spațiu, mult calitativ și puțin cantitativ, în aceeași istorie a lumii, dar în întimitatea istoriei personale, la distanțe nemăsurabile de cei apropiați.

Un pas mic pentru tine, un pas mare pentru mine. Când încetează războiul, când moare Marte și se naște Venus, când distanțele în timp și spațiu se inversează, când se generalizează relativitatea și se simplifică subiectivitatea, când concretul cuprinde abstractul, când creșterile acoperă scăderile, și potențialul hrănește actualul. Când micile gesturi opresc pământul și timpul în loc. Când poezia devine ce a fost la început, o meserie, fapt de a face, orice ai face, act creativ.

Sensul

S-a inventat cu succes un procedeu în grafica computerizată, anume acela de a calcula eficient felul în care sunt luminate lucrurile prin reflecție, adică speculă dar și respingere, sau prin refracție, adică acceptare sub un unghi propriu, sau prin absorbție printr-un filtru propriu. Marea nu e albastră. Proprii îi sunt toate celelalte culori, și doar albastrul îl respinge marea, îl neagă, îl reflectă, îl dă altor lucruri care sunt albastre, și nu sunt orice altă culoare.

Principiul inventat are la bază identificarea acelor raze de lumină care pleacă din ochi și ajung în sursa de lumină, prin lucruri sau doar lovindu-se de ele. Nu toate ajung acolo, dar sunt mult mai puține decât cele plecate din sursa de lumină, dintre care multe nu ajung să fie văzute vreodată de cineva.

La fel este și cu sensul și semnificația. Pleacă din ochi, el dă direcție și sens. Cele mai multe lucruri absorb posibilitatea sensului și nu reflectă nimic, nu devin obiect de reflecție interioară, de analiză sau narațiune. Sunt fie ca spectrul de lumină al unui corp negru, fie ca al luminii albe, toate culorile amestecate alandala, ca un cântec fără mesaj.

Multe din chipurile sau poveștile oamenilor care trec pe lângă noi nu spun nimic, și întoarcem capul mai departe, în altă direcție. Sau ne spun ce credem că știm deja, și iarăși întoarcem capul. Căutăm alt unghi. De multe ori, întoarcerea capului se transformă în sau vine dintr-o agitație interioară, o căutare fără obiect. Învârtim casa sufletului și a inimii după un soare care își anunță răsăritul dar se tot lasă așteptat.

Lucrurile nu au un sens în sine. Dacă l-ar avea, ar fi evident așa cum este evident roșul sau albastrul. Sau poate suferim de un daltonism al sensului. Căutăm sensul în ceea ce pare, în culoarea reflectată, nu în multitudinea de culori absorbite, în întunericul dintre liniile spectrale ale lucrurilor. Suprapuse, culorile obiectelor orbesc. Prin superpoziție, întunericul obiectelor lasă ochiul liber, pupilele se dilată la maximum, negrul ochiului și albul ochiului se relaxează reciproc.

Traversam prin timp ca printr-o intersecție, ca pe la o răscruce. Înainte lumea e a noastră, și noi îi dăm sens, noi o inventăm. Înapoi, noi suntem ai lumii, lumea ca tot ce e luminat de lumină, și ea ne semnifică, ne dă sens, potrivit direcției din care am venit. La stânga noi suntem în lume, între toate ale ei, și ea alege ce să vedem și ce să înțelegem. La dreapta, lumea e în noi, și noi suntem liberi să o modelăm, să îi fim sursă de lumină.

Exteriori lumii sunt doar cei care văd în întuneric. Sau cei care se scufundă.

Povestea

În foarte multe basme, dar nu toate, eroul este masculin. Un prinț, un cavaler, un oarecare, este nevoit să plece, se luptă, și se întoarce. Exodul biblic ar fi unul dintre puținele mituri (a nu se înțelege prin asta narațiune falsă, fiindcă nu asta e definiția mitului) în care eroul pleacă dintr-un loc în altul și rămâne acolo.

Uneori, eroul salvează o femeie. Poate se și căsătorește cu ea. Ca premiu, sau consolare, sau răsplată, sau oricum ceva comercial. Primește ceva în schimbul efortului său. Final fericit.

Sau?

A vedea în acest tipar de narațiune ceva sexist (adică diferențiere între bărbați și femei) sau, mai grav, ceva misogin (femeia e slabă și neputincioasă, are nevoie să fie salvată de un bărbat, sau chiar o femeie este contra-eroul), nu ar fi cu totul și cu totul fals sau neîndreptățit. Dar nici adevărat nu este. Mai ales fiindcă se aplică retrospectiv un tip de judecată de factură recentă asupra unor creații, dar nu ale unei singure culturi dintr-o singură perioadă istorică, mai scurtă sau mai lungă. Ci asupra unui vast corp de literatură populară și cultă, din majoritatea culturilor, de-alungul a 99,9% din istoria omenirii. Despre ce vorbim.

Prima greșeală care, cred eu luându-mă după alții, se comite este aceea că se identifică bărbatul cu masculinul și femeia cu femininul. Dacă ar fi așa, ce sens ar mai avea ca fetele să citească aceste povești? De ce nu s-ar crea o versiune alternativă a fiecărei povești, în care să ni se spună cu lux de amănunte și foarte monoton ce face fata în așteptarea salvării. Cum croșetează, cum se piaptănă, la ce oră se culcă, cum face duș în turnul castelului, cum se frământă și își mușcă buzele, cum se mai uită pe geam. Sau fetele citesc poveștile cu eroi bărbați pentru singurul motiv ca să înțelegă să stea cuminți în banca lor? Nu cred.

Bărbații nu sunt pe de-a întregul masculini și nici nu trebuie să fie. Dar trebuie mai întâi să își dezvolte această latură, să o aducă la o anumită maturitate. Înainte să se întâmple asta, la un moment dat, nefiind bătut în cuie acest moment, începe dezvoltarea laturii feminine. Anti-simetric, același lucru este valabil și pentru femei. Cu o singură și mare diferență.

Bărbații nu pot, în principiu, naște copii. În niciun moment nu li se anunță bărbaților că la un moment dat vor trece printr-o astfel de experiență. O fată află acest lucru foarte repede în viață și crește cu această posibilitate în suflet. Un băiat nu. În mai nicio cultură nu există rit de inițiere pentru fete. Pentru băieți, da. Sunt luați, de bună voie sau nu, duși în pădure, sau într-o peșteră, sau în armată, și lăsați să se descurce. Dacă se descurcă, bine. Dacă nu, mor. O femeie poate dezerta de la naștere. Un bărbat nu poate dezerta de la armată, unde e cazul, fără consecințe grave. Sau din război, fără consecințe și mai grave. Dacă un băiat-soon-to-be-bărbat evită orice fel de rit de inițiare, de trecere la maturitate, e ca și mort. E un mort-adolescent-bărbat-bine care își petrece timpul liber între două-trei localuri din oraș.

Un basm vorbește despre multe lucruri, toate reductibile la calități și defecte: curaj, abnegație, teamă, înșelăciune, viclenie, înțelepciune, răbdare, et cetera. În ce fel sunt acestea exclusiv bărbătești sau femeiești? Fiindcă sunt amestecat feminine și masculine, cu siguranță, amestecate între ele și în fiecare din noi. Morala poveștii este aceeași, e universală, unisex și genderless. Dar detaliile poveștii diferă în funcție de anatomia, interesele, vârsta, structura fiecăruia dintre noi. Eu nu am făcut armata. Unul din frații mei, da. Nici n-am încălecat vreodată pe o șa.

Frumusețea unei povești nu stă în egalizarea numărului de persoane de sexe diferite și a rolului acestora. Dacă am avea în fiecare poveste doi eroi, unul bărbat și altul femeie, sau mai mulți, pentru fiecare rasă, etnie, condiție socială, înmulțit cu doi, și la fel cu anti-eroii, probabil nu s-ar mai fi scris niciodată nicio poveste. Copiii ar fi murit toți de somn înainte să se termine expozițiunea.

Frumusețea unei povești constă în ceea ce este universal, accesibil tuturor în felul său propriu de a fi. Dar asta este altă poveste.

Îndrăgostit

Omul de știință, cu ale sale teorii născute și crescute una din alta, e un îndrăgostit ce aleargă înlăuntrul său între predictibilitate și adaptabilitate, împiedicându-se din când în când de fapte care nu se potrivesc nicicum cu ceea ce bănuia sau știa până atunci, dar pe care le împachetează timid în explicații ad-hoc, sperând că nu va mai da de ele vreodată sau, dimpotrivă, că nu peste mult timp se vor adăuga unei vieți mai largi, mai cuprinzătoare, când perioada de avânt îndrăgostit va lăsa loc calmului matur al lui “știu ce am de făcut la fiecare pas al experimentului”, când tot ce rămâne surprinzător nu este noul ci același nou, zi după zi, ca în prima zi dar cu micile detalii și descoperiri adăugate de fiecare altă zi, fiindcă cu adevărat noul va fi al altcuiva, născut din ceea ce nu era de închipuit că e posibil, o criză, un moment ca de sfârșit de veac și nod al istoriei, când privim simultan înainte și înapoi, cu nostalgie și speranță.

Lumea de azi

A înțelege lumea de azi e la fel de simplu și dificil cu a înțelege lumea de ieri. Fiindcă a înțelege nu se schimbă odată cu lumea, nici nu depinde de ziua din an. Dacă s-ar schimba, toți am înțelege prin simplul fapt că suntem parte a lumii de azi. Sau nu ar înțelege nimeni nimic fiindcă permanent vine un mâine al clipei care tocmai a trecut. Ne-am trezi în fiecare dimineață într-o lume pe care nu o mai recunoaștem.

Și nici lumea de azi nu se împarte numai în oameni de azi, ci unii sunt încă oameni de ieri, iar alții se cred oameni de mâine. Și mâine vor fi și unii și alții oameni al altor zile decât ziua care mâine va fi azi.

Și e simplu ca orice înțelegere care cuprinde lumea, adică tot ce e cuprins de lumina soarelui sub care nu e nimic nou de mii de lumi trecute.

Și e greu ca orice amăgire din care ne trezim iar și iar, de fiecare dată când ni s-a părut că s-au pus lucrurile în ordine, s-au simplificat, s-au adunat sub un singur principiu, sau început, sau acoperiș, ca o economie de temeri și speranțe și certitudini.