De ce sunt interesante coincidențele? Adică două sau mai multe incidente accidentale care convin în același moment din timp? Când te sună o persoană la care tocmai te gândeai, când cineva câștigă ceva ce tu tocmai ai pierdut sau îți dorești cu ardoare, când cineva spune cu voce tare ceea ce tu gândeai cu voce tăcută în spatele unei priviri pierdute, când cineva stă pe loc și tu te învârți în cerc.

Unii spun că e nevoia de sens. Și o spun ca și cum asta ar fi o slăbiciune, sau un simplu și mecanic instinct biologic. Nevoia de a pune punct la sfârșitul unei propoziții care, teoretic, poate fi infinit de nesfârșită. Mai mult, nevoia de atribut a subiectului, nevoia de complement a predicatului, de conjuncții între faptele vieții, prepoziții la mobilierul stradal, sufixe și prefixe ale evenimentelor semnificative și ale plimbărilor prin parc, semne de punctuație care să separe visul de zi și noaptea de muncă.

Ar fi compleșitor dacă ar fi interesant că tot ce se întâmplă acum e coincident cu sine și cu fiecare lucru în parte. Norii cu clișeele, visele cu valurile, păsările cu zmeii, semafoarele cu telecomanda, cafeua care dă în foc cu primul sărut stângace al unei fete triste. Adică un lucru e metaforă altui lucru, îl poartă cu sine fără să vrea și fără să îi fie interesant acest lucru. Și metaforele sunt lucruri, paraziți benefici, tumori benigne ale curiozității, crescând totuși aleatoriu, fractalic, ca prin vasele capilare ale pereților casei sau ca prin tulpina unui copac, hrănind și îmbătrânind în același timp, coincidența definitorie a vieții. Fiindcă orice este viu se hrănește și îmbătrânește. Orice este viu s-a născut dintr-o coincidență, dar nu i se întâmplă oricărui viu să nască. A naște nu este definitoriu vieții, ci un incident intenționat, acea sămânță evenimențială pe care metaforele de-abia așteaptă să o paraziteze.