Lucrurile și faptele pe care le vedem în lume sunt cuvinte, fiindcă putem să le povestim. Putem să spunem în sinea noastră și altora, uite, am văzut asta și s-a întîmplat așa.
Durerea produce cuvinte și cuvintele produc durere. Reproduc durere și în cel care produce cuvintele, dar produc durere și în cel care le aude. În grade diferite fiindcă nu avem acces unul la altul altfel decât prin cuvinte, prin lucruri și prin fapte.
Durerea produsă de cuvinte, pe lângă celelalte stări pe care le aduc cuvintele, sunt cel mai intim mecanism prin care putem avea acces la intimitatea celeilalte persoane. Sunt modul prin care ne punem cu adevărat în pielea, hainele și pantofii celuilalt.
Această durere și celelalte stări sunt momentul în care ar trebui să privim la ele, înspre interior și să zicem, în sinea noastră, uite, aceasta este persoana cu care vorbesc și care îmi vorbește acum. Ascultându-l cu adevărat, fiind atent la cuvintele lui și la stările mele, simultan, fără părtinire, nu voi mai fi atent la mine, la cuvintele mele și stările mele. Nu voi încerca să ghicesc din cuvintele mele stările lui. Cu adevărat, înțeleg ce simte din cuvintele lui și stările pe care mi le produc cuvintele lui.
În loc să fiu stâlp de piatră, verticală din cuvintele din mintea mea cu care îmi pregătesc replica, lovitura de grație sau prilejul de a avea dreptate, având ca suport stările și durerea mea, mai bine fac cruciș și încrucișare. Cuvintele mele peste durerea celuilalt, și, dacă e dispus, cuvintele lui peste stările mele. Doar așa este posibil dialogul. Logosul crucificat, X, iar nu II, adică monologuri paralele.
Hristos ne-a vorbit asumându-și durerile noastre. Mulți au înțeles, mulți nu.
La fel facem și noi, cei care suntem doar oameni. Ascultăm fără să înțelegem, fiindcă ori suntem prea insensibili la cuvintele celuilalt, ca ele să mai producă ceva în noi, cuvintele sau cei 42 de mușchi de pe fața lui împreună cu poziția mâinilor și postura corpului și timbrul vocii și privirea ochilor, ori suntem prea acaparați de stările noastre și credem că sunt ale noastre și numai ale noastre.
Ori acele stări le-am obținut tocmai din prezența celuilalt. I le datorăm în întregime. Nu ne pot fi indiferente și nici nu ni le putem aroga în întregime. Dacă nu exista acel celălalt în prezența noastră, nu aveam acele stări. Nu ne mai puteam lăuda cu ele, nu ne mai puteam confrunta cu ele și nici nu puteam fi indiferenți. Nu poți fi indiferent față de cineva care nu există sau e absent.
Poți fi însă indiferent față de această durere pe care ți-au provocat-o cuvinte, lucrurile și faptele celuilalt zicând în sinea ta că nu sunt ale tale, sunt ale lui. Indiferent, în sensul în care îți sunt indiferente lucrurile și faptele care nu sunt ale tale. Nu te afectează, nu te fac să te simți vinovat, rănit, insuficient, vulnerabil, pur și simplu nu ești tu acea durere pe care o simți. E a celuilalt.
Dar nu poți fi, însă, indiferent față de faptul că totuși simți această durere, cu aceeași intensitate sau chiar mai mare. Nu e deloc indiferent acest lucru. Este un semnal. Ideal este să înțelegi durerea fără să o simți, nu ca un stâlp de piatră, ci ca un om vindecat, un om care, poate, simte durerea tuturor tot timpul, a devenit mod de viață și în asta și-a găsit liniștea. Dar simțind durere din când în când, ăsta este un dar, iar nu o pedeapsă. Ți se aduce aminte, de către cineva care suferă la fel ca și tine că și tu suferi, și tu porți în tine o suferință ascunsă. Suferință ascunsă, provocată de cuvintele, faptele și lucrurile pe care le-ai făcut în trecut. Acestea ți-au creat o predispoziție, sunt condiția de posibilitate a ceea ce simți acum.
Comments are closed.