Durerea este un factor mult mai puternic în luarea unei decizii decât lipsa ei. Spune cineva, nu spun cine, persoană importantă, că durerea este prezentă chiar și în plăcere, pentru cei suficient de abili să o sesizeze. Așa o fi, cum zice nu spun cine. Ceea ce e clar, și știm cu toții, inclusiv Sorrentino, este că după plăcere vine durerea. Cumva, prin plăcere, tot durerea este acel factor puternic în luarea unei decizii. Durerea te momește către ea prin plăcere.

Pacea, liniștea sufletească, în schimb, e foarte slabă ca argument afectiv, emoțional în deliberarea interioară asupra unei decizii. E o făptură firavă și tăcută. Nu se contrazice, nu vrea conflict, nu lovește și nu se vrea lovită, fiindcă nu îi mai folosește la nimic. Nu mai e ea însăși pace. Furia poate fi tristețe, tristețea poate poftă, orgoliul poate fi mânie, lenea poate fi orgoliul. Pacea poate fi doar pace.

Dar chiar și slab, pacea se vrea fie obținută sau anticipata din mijlocul gălăgiei formelor durerii sau ale plăcerii, fie perpetuată.

Dar e atât de slabă că seamănă mai degrabă cu o stare de indecizie, decât a ceva concret, ceva de luat în seamă. Iar ca țintă, ca obiectiv, cu atât mai puțin. E atât de atrăgătoare ca o cameră goală. Nu e goală, e plină de posibilități. Dar toate aceste posibilități vor fi realizate în urma unor decizii. Și atunci pacea iar va avea puține lucruri de spus, și pe acelea le va spune în șoaptă. Îi vor închide gura emoțiile, atracțiile, stările, nedeslușirile, revenirile.

Din când în când vom arunca tot din cameră, sau ne vom aminti de cum era odată, atunci, goală și plină de posibilități. Și pacea, liniștirea sufletească va avea un cuvânt din ce în ce mai greu de spus.