Semnul este duplicitar. Spune ceea ce spune, dar spune și ceea ce nu spune. Una o completează pe cealaltă, iar aceea o anulează pe aceasta. Un semn spune totul și nimic în același timp. Semnul e tăcut. Cuvintele sunt tăcute. Și în sunet e tăcere. Tăcerea lecturii. Citim în cuvinte vorbite la fel de puțin sau de mult pe cât citim în cele mai îndepărtate stele.

În parte înțelegem, în parte profețim. Ce poți spune dinainte despre lucrurile care au să se întâmple când încă nu înțelegi lucrurile care s-au întâmplat? Trecutul fragmentat, îndoit, fragmentează viitorul în mii și mii de posibilități. Ca o bacterie care se divide la nesfârșit și infestează intestinele sufletului, le umple de îndoială, de teamă, de curiozitate, îl împing să cerceteze, să afle, să despice în puteri ale lui doi, să hrănească și să cultive în propriul mediu fluid tulpinile infecției.

Ca orice infecție, doare. Și durerea se vrea vindecată, cere o soluție, o concluzie, un deznodământ. Dar infecția asta este, o multitudine de soluții, de concluzii, de posibile deznodări.

Și ceri o minune, ceri un semn, ceva care să te aducă la certitudine, la liniște și vindecare. Și nu ți se dă alt semn decât cel al absurdului, semnul paradoxului și al imposibiliului. Semnul omului înghițit de propria fugă, aruncat în mare ca semn al blestemului. Semnul că nu ceea ce aduci din afară în interior, infecția, este răspunsul, ci ceea ce vine dinăuntru, ceea ce se naște și crește în interior. Că nu eu sunt problema, și nici tu nu ești răspunsul. Cu atât mai puțin noi, una sau cealaltă. Ci un al treilea care nu este nici eu, nici tu, un unu care ia în sine dualitatea, duplicitatea și îndoiala, ceea ce nu poate fi nici unit, nici despărțit, cerul și pământul, lumina și întunericul, apele și uscatul, cele ce zboară și cele ce se târăsc, judecata și simțirea, și le adună în sine neamestecate și nedespărțite.