În ultimul timp, după cum ați văzut, am scris mai mult despre alte alea și mai puțin despre alte de-astea. Adică nu prea am mai scris despre cum să ridici/faci bani, cum să te pensionezi la 30 de ani, cum să faci noul facebook, vechiul google, cum să te iei de curelele de la cizme și să te arunci peste gard (bootstrap), etc.

Nu am mai scris fiindcă pe de-o parte am simțit cumva că, pe lângă faptul că sunt super nepriceput și eu, mai și sună a pustiu în jur. Sper să nu se ofenseze nimeni, știu că nu sunt singurul cu un produs bootstrapped. Mai sunt 123contactform, wireframesketcher, și alții. Ei însă își știu treaba lor, nu au nevoie de sfaturi de la mine. În rest, ecosistemul încă stă să își ia avânt. Își bea cafeaua tacticos, ca să mă exprim așa.

Dar mai mult decât atât, este nevoia de altceva. După opt ani de lucrat ca programator, și 3 ani de one-man-down-in-the-hole-locked-in-a-cave business, simt nevoia să mai mă gândesc și la alte lucruri.

Cred din ce în ce mai mult că societatea în care trăim (detest expresia asta) nu prea mai are coloană vertebrală și nici curajul de a lua în piept subiecte tari și delicate. Totul tinde parcă să se aplatizeze, toată lumea are dreptate, deși puțini au un punct de vedere.

Și nu mă refer numai la politică. Nu prea mă preocupă subiectul, dar pe alții ar fi bine să îi preocupe. Mă refer la orice: pasiuni, preocupări, tabieturi, lecturi, meditații, filosofii, dezbateri, etc. etc.

Aș vrea să existe din nou cercuri de X (când eram în generală le-am încercat pe toate, chiar și croitorie), grupuri de Y, adunări de Z. Oameni în toată firea să aibă pasiuni pe care să le discute și să le împărtășească cu alții.

Mai văd, când mă duc în America, câte doi sau câte două cum stau și vorbesc despre câte o chestie. Și e fantastic cu câtă detașare și delicatețe vorbesc despre chestiile pe care le fac.

În fine, cam asta este. Poate mai scriu și despre produs, fiindcă de lucrat încă lucrez intens la FlairBuilder. Mi-am dat seamă că nu vreau să vând vaca pe niște boabe de fasole.

… din viața mea de până acum a fost într-o dimineața când, de pe celălalt trotuar, de pe bancheta din spate a unei mașini ce se umplea cu o familie cu câțiva copii, o fetiță de vreo 4-5 ani mi-a zâmbit ștrengar și mi-a arătat “thumbs up” prin geam.

I-am zâmbit și eu fără să mă opresc. A fost din alt film toată scena.

PS: Apropo de America, este la ordinea zilei, de mai multe ori pe zi, ca oamenii de pe stradă să îți zâmbească. Am văzut ca a început să se întâmple același lucru și pe la noi.

Un fir foarte interesant pe HackerNews în dimineața asta despre cum oamenii deștepteți nu îi categarisesc pe alții ca fiind proști. Comentariile sunt de citit, fiindcă arată cum oamenii sunt predispuși la a face judecăți la prima vedere.

Nu mă feresc să spun că fac și eu această greșeală. Încerc să mi-o corectez, dar nu pot să spun că nu o fac. Cred că un prim pas este a nu mai generaliza. Adică dacă ți se pare că cineva face o greșeală, ia-o ca atare, pe loc. Gândește-te că există circumstanțe atenuatoare, sau chiar justificatoare. Dar în niciun caz nu trebuie generalizat.

Cel mai important este conștientizarea faptului că și persoana respectivă este posibil să fie conștientă de greșeală. Și este responsabilitatea ei să fie la un moment dat, cel puțin. Nu prea e treaba noastră. Dacă ne afecteaza, putem să atragem atenția, dar delicat și pe ocolite, punând la înaintare posibilitatea ca de fapt noi să ne înșelăm. Comunicarea este mama tuturor soluțiilor. Mai ales în căsnicii.

Citește aici mai mult.

Am descoperit recent, la recomandarea unui prieten, un soft foarte tare pentru făcut muzică. Până acum nu m-am jucat decât cu GarageBand, care vine cu orice MacBook de la Apple. În comparație cu Reason, de la PropellerHeads, GarageBand chiar este o jucărie (destul de capabilă totuși).

Este interesant că și-au numit softul Reason. Poate fiindcă rațiunea noastră este ca o bărcuță care plutește pe un ocean de altceva, nu i-aș spune irațional fiindcă e încărcat negativ termenul. Oricum, iată ce am făcut serile trecute cu Reason (nu dorm noaptea fiindcă încă sunt pe ora Las Vegasului.)

O să vă explic odată ce este cu această a doua melodie. Nu există practic în istorie, e cunoscută doar celor mai în vârstă din zona unde am crescut eu.

Ieri am jucat un joc cu fi-miu. Unul simplu, gen avione. Într-un careu 4×4, punem 6 puncte în 6 pătrățele. Apoi încercăm să ghicim unde a pus celălalt punctele.

Coincidență, desigur, eu și Ioa am pus punctele aprope în același locuri, numai ca anti-simetric. Deja coincidența este super. Numai că el, pe urmă, din primele 6 încercări mi-a ghicit toate cele 6 poziții. Una după alta. Nicio șansă să fi tras cu ochiul, ca seara din urmă.

Nu știu dacă fac calculele corect, dar ca să se întâmple să punem amundoi punctele în același loc, probabilitațile ar fi cam așa:

Probabilitatea să pui un punct într-o căsuță este (1/16). Probabilitatea ca amundoi să punem primul punct în același loc este 1/16 * 1/16, adică 1/256. Probabilitatea de a pune al doilea punct într-un loc gol este 1/15. Probabilitatea ca amundoi să punem un punct în același loc este acum 1/15 * 1/15. Și așa mai departe până la al șaselea punct.

Probabilitatea ca să punem toate cele 6 puncte în aceleași locuri este 1/256 * 1/225 * 1/196 * 1/169 * 1/144 * 1/121. Adică 1/33.243.988.377.600, adică: 3 × 10^-14. Destul de mică, dacă mă întrebați pe mine. Și cred că probabilitatea e aceiași cu situația noastră, unde configurația este anti-simetrică.

Acum, ca să ghicească primul număr, probabilitatea era 1/16. Odată ce l-a ghicit pe primul, ca să îl ghicească pe al doilea, 1/15. Apoi 1/14, 1/13, 1/12, și 1/11. În total, 1/5.765.760 = 1.73437673 × 10^-7.

Iată și dovada:

… să se întâmple asta.

Și oameni ca Richard Dawkins sau Daniel Dennett îi numesc “nebuni” pe cei care măcar se îndoiesc de evoluție.
Cred că avem dreptul, în numele libertății de gândire, ca văzând ce se întâmplă într-o singură celulă se ne îndoim că totul este o întâmplare.

Fără a mă referi exclusiv la creștinism, sau la spiritualitate în general, cred că există o explicație pe care refuzăm de multe ori să o luam în considerare atunci când nu ne reușește ceva, sau când simțim o tensiune între noi și ceilalți, Univers, automatul de cafea, taxatorul de la metrou, soție, soț, un om de pe stradă care ne enervează, vremea de afară, examene, etc.

Faptul că s-ar putea să fie din cauza noastră. Adică problema să fie între tastatură și scaun, cum se spune.

Referindu-mă explicit la creștinism, sau la spiritualitate în general, sunt unii care spun: “am citit Biblia, dar…”, “m-am rugat, dar…”, “am fost crescut în familie de X, dar…”, “am încercat, dar…”. Dar?, îi întrebam noi? Dai vina pe ceilalți? Nu mereu este vina lor și nu mereu este doar vina lor.

Grecii spuneau “Cunoaște-te pe tine însuți.” Cheia înțelegerii nu este în tine ci în auto-înțelegerea ta. Și cheia prin care te înțelegi pe tine însuți sunt ceilalți. Nu toți, ci doar cei care se înțeleg pe ei înșiși. Avem nevoie de un model. Noi, creștinii, credem că de aceea s-a făcut Dumnezeu Om, că noi oamenii să avem un model. Cine se uită la popi, la patriarh, la creștini, și trage concluzii, se uită unde nu trebuie. Sfinții sunt cei care au realizat modelul creștinului. Ei au realizat dezideratul adevăratei cunoașteri de sine, mai ales prin cunoașterea slăbiciunilor și a neputințelor.

Astăzi este la modă să ți se spună că “poți”, că “știi”, ca “ești ca toți ceilalți” dar ești “diferit”. Că nu trebuie nici măcar să încerci să faci ceva special, trebuie doar să fi tu însuți. Ca o bărcuță de hârtie care plutește pe apă.

Viața e o luptă și fără să înveți de la cineva (tată, mamă, profu’ de fizică din liceu, Steve Jobs, Dalai Lama, Tagore, whomever), dacă nu ai un model, ești învins de la primul glonte tras. Și viața are un machine-gun.

Alegerea unui model comportă un risc. A nu-ți alege un model este din start o înfrângere.

Mai de mult am improvizat această mică bucată de vals pe care acum, în sfârșit, am înregistrat-o cu puțină orchestrație. Nu am încă răbdare să stau să cizelez toate trecerile și toate bucățile, de aceea sună brut și neșlefuit. Enjoy!

Din când în când mai apare pe plus.google.com câte un post al lui Dalai Lama. Și trebuie să recunosc că admir mesajul lui. Compasiunea, centrul filosofiei lui Dalai Lama, și, presupun, și al filosofiei buddhiste, este într-adevăr o virtute. Iată unul dintre mesajele lui:

The practice of patience guards us against losing our presence of mind. It enables us to remain undisturbed, even when the situation is really difficult. It gives us a certain amount of inner peace, which allows us some self-control, so that we can choose to respond to situations in an appropriate and compassionate manner, rather than being driven by our disturbing emotions.

Buddhismul are însă multe concepte problematice. Și ascultând și alte persoane care promovează această filosofie, încep să cred că oricât de mult ar promova altruismul, este în fapt un egoism disimulat. De ce? Pentru simplul motiv că eficacitatea metodei buddhiste se bazează strict pe capacitatea ta de a pune în practică perceptele buddhiste.

Buddhismul presupune o renunțare la sine, renunțarea la acele “disturbing emotions”, și înlocuirea cu …? Un eu mai adânc? Poate unul încă nepervertit? Sau renunțarea pur și simplu la tot și atât?

Îmi spunea cineva de curând cum că el nu suporta misticismul, fiindcă reprezintă o “anihilare” a persoanei, și un altruism interesat. Un troc: dai fapte bune, mergi în Rai. În schimb, el este purtat de un altruism absolut neinteresat. El face bine de dragul facerii de bine, fără să aștepte nimic în schimb.

Pentru oricine este cât de cât familiarizat cu, să-i spunem, filosofia creștină cu privire la distincția altruism-egoism, părerea că oamenii merg în Rai dacă au acumulat un număr de puncte prin efectuarea de fapte bune îi va apărea ca fiind evident superficială.

Se întâmplă uneori un lucru interesant. De exemplu, Gottlob Frege și-a dedicat toată viața unui proiect care, în ciuda unor importante realizări, a sfârșit în final într-un eșec. Eșec pus în evidență de așa numitul paradox al lui Russell. Ce este interesant este faptul că acest paradox a reprezentat un capăt de drum pentru o filosofie, o paradigmă, și, în același timp, a forțat saltul într-o paradigmă superioară.

Cel ce privește paradoxul ca fiind o inepție, o absurditate, o contradicție, sau, mai pe românește, o prostie, nu are de ales decât să se întoarcă înapoi și să se limiteze la cadrul de înțelegere curent și, cel mai probabil, incomplet.

Paradoxal este, în creștinism, și conceptul de “renunțare la sine”. Ceea ce acea persoană vedea ca “anihilare”, creștinii văd ca fiind o eliberare. Numai că este eliberare într-o altă paradigmă. Fără înțelegerea acelei paradigme, această “eliberare” apare ca o inepție, o absurditate, o contradicție, sau, mai pe românește, o prostie.

Deși, în aparență, buddhismul ar propune elegant o filosofie care cumva ar cuprinde esența tutor religiilor, la o analiză atentă devine, cred eu, evident că în fond buddhismul neagă religiile și religiile neagă buddhismul. La fel cum religiile se neagă între ele. Un lucru bun, fiindcă previne melanjul superficial ecumenist de genul “toate căile duc la X”, unde X devine o suprapunere amorfă de concepte slab sau deloc definite. Adevărata toleranță stă în acceptarea diferențelor, nu în mușamalizarea lor. Esența toleranței constă în cunoașterea proprie și cunoașterea celuilalt.

Problema buddhismului? Faptul ca este în mod explicit declarată ca fiind o filosofie omenească asupra unei ordinii nestabilite de om. Nu noi am creat Universului, nu noi am creat omul. Nu noi suntem cei care spunem cum trebuie să fie lucrurile.

Am avut mult timp această problemă. Primeam mailuri și îmi spuneam că nu răspund acum, puțin mai încolo. Și cumva amânarea se repeta tot mereu. Și pe măsură ce amânam devenea din ce în ce mai greu să mă motivez să răspund. Răspuneam chiar mailurilor mai recente, dar cele mai vechi reușeau să prindă praf. Foarte toxic, și mi-a dăunat mult stării generale de lucru, a atitudinii vreau să spun. Se pune așa ca o pată asupra existenței tale antreprenoriale când știi că ai mailuri necitite și nerăspunse.

Ce am schimbat? Nu prea multe. Nu m-am apucat de GTD și nici de Inbox 0 (ăla serios, cu teorie). Am făcut două lucruri:

1. Mi-am instalat un client de mail pe desktop. Adică Sparrow, pe Mac. Am avut clientul default de mail de la Apple, dar nu l-am folosit niciodată. Am zis să fiu slim, și web-based, GMail. Fleacuri. Până intram iar în browser, până deschideam mailul, etc. etc. În plus, Sparrow are clopoței care te anunță ca ai un mesaj nou, notificare în bară sus. E mult mai rapid de răsfoit prin mesaje, mult mai ușor de scris un mesaj și mult mai ușor de trimis (Cmd+Enter și se duce).

2. Îmi zic de fiecare dată când vine un mesaj nou: “Do it! Just do it!” Ideea este că e mai bine să trec peste micul hop “Off, încă un email!”, decât să stau cu grija lui permanent in the back of my head. Am ajuns să înțeleg și să apreciez eliberarea obținută în urma unui mic efort.

Cam atât aveam să vă spun.