Avem muzică și filme din belșug să ne acompanieze, să ne însoțească degradarea.

Cu toții o luăm de la început, într-un fel sau altul, de fiecare dată când ajungem la un capăt al puterilor. Nașterea e primul capăt al puterilor la care ajungem. Nu mai ținem minte nimic de atunci. Și nici de mai târziu. Prima amintire e primul început pe care ni-l amintim. De atunci am uitat multe începuturi, multe capete ale puterilor. Și nici momentele de culme ale puterilor nu le ținem mine. Ținem minte deziluziile, momentele de jos, de decădere, de ambuteiaj psihologic, de singurătate și improvizație haotică.

Momentele de siguranță și de pace trec pe nesimțite. E în natura lor, totul e bine chiar dacă totul e greșit. Apoi greșitul își cere dreptul, se vrea afirmat, își vrea propria muzică și propriul său film. Se vrea vedetă în prim plan.

Golul vrea să fie la suprafață, să acopere plinul, să dea peste ceea ce era complet și definit, să introducă iluzia și fantasma, imagini cu pauze imperceptibile între ele, cu muzică îmbibată în emoții, cu un tempo anume regizat după voința altcuiva, anume să facă absența libertății mai suportabilă, consensuală, acceptabilă, acel moment în care crezi că ești cel mai al tău deși ești complet al altcuiva. Acel moment în care trăiești viața altcuiva cu carnea și sufletul tău.

Viața bate filmul așa cum o mamă își bate copilul, cu dragoste îndurerată de neputință.