Că suntem diferiți nu se îndoiește nimeni, și nici nu e greu de ghicit de ce, fiindcă vorba aia. Adică, poate răspunsul final e greu de dat, și de asta s-au dat multe răspunsuri, de la zodiac la cele mai pretențioase teorii.

Dar există o întrebare și ceva greu de spus în spatele acestei întrebări: de ce sunt eu astfel? Nu numai că sunt diferit, dar sunt de un anume fel de diferit. Puteam să fiu diferit în multe feluri și să nu fiu identic cu nimeni altcineva, sau aș fi putut fi în locul altcuiva și el în locul meu. De ce tocmai eu să fiu eu, atunci? Puteam fi eu altcineva? Putea fi altcineva eu?

Mult timp, foarte mult timp îl petrecem cu noi înșine, sub aceasta piele, peste aceste oase, dar în interiorul singurei noastre cavități osoase, craniul. Restul oaselor susțin, craniul protejează, ascund, închid cel mai bine. Pieptul, inima și plămânii sunt oarecum închise, ca și cum sunt între gratii de chioșc de grădină.

Creierul este într-un safe, o carceră cu camere de luat vederi spre exterior în loc de ferestre. Închiși aici, auzim, vedem, pipăim, gândim și simțim lumea exterioară. Unghiul nostru propriu ne definește singularitatea secundă după secundă. Îi dă formă, o șlefuiește, o finisează nehotărât care ar fi forma ei finală, ce vrea să picteze sau să sculpteze sau să compună.

De ce eu așa? De unde am început să fiu diferit? De la atomii din ADN-ul meu aleatoriu și chimic generat? Atât de simplu, atât de orb, atât de în mijlocul a multor ADN-uri generate similar? Nu îmi e teamă să accept asta, dimpotrivă, mi se pare prea laș de acceptat. E prea puțin, prea finit, prea la îndemână, mai ales astăzi, prea sărac, chiar finit. E un dat pe care nu l-a oferit nimeni nimănui, ca un dar fără petrecere, invitați sau sărbătorit.

Dar sufletul? Am zis de simțuri. Nimeni nu știe ce e cu ele, cu aceasta calitate a lor de a nu fi în niciun fel cantitative. Fie că ne preexistă primei noastre celule, cu substanța lui, ce-i stă sub, sau ca voință liberă a altcuiva, care ne-a dat ca noi la rândul nostru să avem libertate.

Și ce e cu această libertate a noastră? Ce o face pe ea așa, suport al diferențelor noastre, mai ales morale, al alegerilor și meritelor și vinilor noastre. Avem aceeași libertate, nu există libertăți de mai multe feluri, e absurd în ființa libertății să crezi altfel. E ca și cum 0 ar fi mai mare ca 0. Sau infinit mai mic ca infinit.

Nimic nu ne face diferiți inițial din punct de vedere al libertății. Dar poate suntem diferiți ca înzestrări, ca zestre în nunta cu ființa. Venim pe lume, la nunta noastră, cu sărăcii diferit de bogate, cu goliciuni diferit de acoperite. În casele unor oameni diferiți și ei. Cu vecini diferiți și alți copaci în jurul casei. Și de aceea scriem cuvinte diferite la același moment de timp, și ascultăm cuvinte diferite la momente diferite din timp.

Poate suntem diferiți pur și simplu ca să nu fim toți la fel. Fiindcă atunci ar fi cea mai insuportabilă diferența dintre noi, văzând pe altcineva la fel ca tine, dar totuși altcineva.