Psihiatria a renunțat de mult timp ca termenul de “nebunie”, e prea cuprinzător, imprecis, nu spune nimic, l-a desfăcut în fâșii împletite și multicolore, l-a (sub)clasificat minuțios, până la ineficacitate uneori. Și pe bună dreptate.

Pentru oamenii de rând, a rămas un termen util, taxează orice atitudine sau comportament strident prin agresivitate, ininteligibil, care emană riscant, periculos, o aplecare peste marginile siguranței. Și pe bună dreptate.

Într-o parte termenul dispare, în alta supraviețuiește. Inutilitate și necesitate deopotrivă.

Dar cine știe ce e cu adevărat nebunia, nebunul, nebinele? Cine știe cu adevărat ce se neagă, ce se refuză, ce se ignoră aici? Nu ne împărțim oare toți în cei care refuză sau nu pot să își vadă propria nebunie în alții, și cei care nu își recunosc propria nebunie în cei pe care îi numesc nebuni?

Poate că șireticlul nebuniei stă în multiplele ei fațete. Ia diferite chipuri sub chipul fiecărei persoane, sub întâmplarea fiecărei victime, o posedă în fel și chip, tocmai ca să se privească pe sine prin ochii noștri ca într-o oglindă într-o cameră de probă. Îmbracă haine și încearcă forme de machiaj. Un bal mascat la curtea prințului lui Machiavelli.

Nebunia proprie ne împiedică să fim buni. Purtăm o mască interioară care ne ascunde nouă înșine propriul chip, ne orbește parțial spre total. Și tocmai ceea ce nu vedem în noi devine mai dureros vizibil în ceilalți. Ce vedem în ei se lovește de opacitatea măștii și masca lovește în inima noastră, o doare, durerea se întoarce în judecată și judecata în condamnare.

Ipocrizia este opacitate față de sine. E un fel de a fi inexistent, o plutire peste neant, o înfășurare în cămașa de forță a propriei ignoranțe, o propriei lipse de empatie față sine, de dragul tău. O contradicție paradoxală, a aporie lipsită de vreo prealabilă logică, un sofism cu premise absurde.

O cămașă din care se poate ieși doar prin micșorarea egoului.