Apropierea

Când te apropii de cineva devii tu însuți dar nu te simți tu însuți. Dar numai dacă te apropii cu adevărat. Ca orice fir, se despică în patru. Firește că simți să fugi atunci când devii tu însuți, fiindcă vrei să te simți tu însuți, nu să fii tu însuți.

A fi și a simți sunt același lucru și complet opuse. Inițial simțim că suntem noi înșine când nu simțim nimic, ne simțim bine, un anume fel de bine, nicio presiune, niciun incident, totul firesc, natural, confirmare din toate direcțiile, niciun conflict, totul roz și dulce, oglinda e curată deși de-abia ai ieșit din duș, părul îți stă bine deși e ciufulit, se va usca, ziua e ziua de azi și nu există mâine.

Ne apropiem de cineva și acel cineva devine oglindă, contagiu de cușcă, ochii lui sunt ochii tăi, mișcările ei, mișcările tale, rana lui, rana ta, vorbele ei, vorbele tale, temerile lui, temerile tale, sunteți una și doi și infinit multiplicați în același timp. Ca o oglindă oglindită în olgindă.

Rana pe rană se rănește. Și firește că vrei să fugi, firește că vrei să scapi de toate astea, că îți vrei echilibrul înapoi, că vrei pe altcineva suficient de complet cât să de completeze și nu să te confirme, să te împlinească și nu să te golească, să te acopere și nu să te descopere, să te dezamăgească din propria amăgire, cu blândețe și firesc, să fie tu mai înainte de a fi tu tu însuți, lucru imposibil, fiindcă nu există o astfel de relație, fiindcă ceea ce simți, această nevoie de a fi tu însuți, nu este a fi, și nici celălalt nu este, nici nu simte, dacă ar fi, nu ar avea nevoie de nimeni, ar fi autosuficient și atât.

Greșeala

Omul nu greșește fiindcă orice faptă a lui este irelevantă. Istoria lui personală merge mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Nu piatra sparge geamul, ci casa, pereții, lemnul și sticla sparg geamul. Era și timpul să se spargă. Nu aruncatul pietrei este o greșeală, ce poate fi greșit în a arunca cu piatra înspre geam, când geamul putea să nu fie în drumul ei, există o lume posibilă în care nu ar fi fost niciun geam nicăieri, de ce tocmai în lumea noastră sunt geamuri în calea pietrelor?

Fiindcă cu un timp în urmă, cineva și cu altcineva, cu ajutorul altora, au luat pietre din râu și și-au făcut casă. Având casă, i-au pus geamuri, acest geam, această sticlă. Ei au greșit, ei, cu multele lor mici decizii inofensive, după părerea lor, au spart geamul. Și-au construit casă în calea pietrei mele.

Nu au nicio vină, nu au greșit cu nimic. Dar nici eu. Omul nu greșește niciodată fiindcă orice ar face, cel ce se supără de facerea lui e oricum supărat pe tot ce există în om. Îl deranjează altceva, din trecutul apropiat sau îndepărtat. Și se uită urât la mine degeaba. Și eu la fel, am făcut multe lucruri. Greșeala mea e consecință a altor lucruri pe care nu mi le-a reproșat nimeni, au râs, au mers mai departe, m-au încurajat. Ne vedem mai târziu, mi-au zis. Acum e acel târziu.

Certitudinea

Cred că, totuși, sunt folositori societății oamenii care nu au dubii și nu sunt capabili de nuanțe. Chiar dacă par radicali și uneori chiar sunt.

Oamenii aceștia spun direct și pe față ceea ce cred și, implicit, ceea ce sunt. Nu se pot ascunde și nu o vor face. Nu e nimic ascuns în privința lor, și de aceea foarte rar sunt periculoși.

Oamenii cu dubii, oamenii nuanțelor, ai stratelor suprapuse în multe direcții și configurații și învărteli, sunt în primul rând mult mai puțin folositori prin apatia lor. Le ia prea mult timp până să ajungă la o concluzie și concluzia va fi neclară, neînchisă, adică ne-concluzie. Va fi un magistral și confuz “depinde”.

Apoi sunt și periculoși, mai ales ca ideologi. Printre multele fire de raționament pe care le-au evaluat în mintea lor, e și acela care le convine cel mai mult. Și dacă au motive, ți-o vor prezenta cu certitudinea omului simplu și direct, care nu are niciun interes ascuns.

Vor avea foarte ușor dreptate fiindcă în sinea lor, orice ar crede, multele lucruri pe care le cred, contradictorii, toate sunt la fel de adevărate. Ei au dreptate în toate felurile. Falsitatea e o obișnuință pentru ei, e o banalitate, la fel și adevărul.

Dacă însă sunt implicați emoțional, dubiile și nuanțele îi paralizează înainte de a-i distruge. Sunt vulnerabili în fața oamenilor direcți dar interesați ideologic sau economic. Sau a celor cu dubii, dar interesați.

Ca orice fir, în patru se despică.

Bărbatul

De ce îi este unui bărbat frică de o femeie? Această teamă ascunsă și disimulată prin mituri, povești, opere de artă, nerecunoscută ca atare și nemărturisită, pe lângă toate celelalte frici, de război, de foamete, de eșec, de cutremure și spații înguste, de tată, de boală și bătrânețe, de moarte, de a pierde și de a ucide, de a fi învins, de mediocritate și invaliditate, de trădare și minciună, de corupție și mâini murdare, de necunoaștere și necunoscut.

Fiindcă, de fapt, unui bărbat doar de femeie îi este frică.

Restul sunt doar provocări și nimic mai mult. Obstacole care pot fi ușor depășite, ocolite sau ignorate. Întotdeauna se găsesc soluții pentru oricare din probleme și a găsi o rezolvare nu este ceva ce un bărbat nu poate face, mai devreme sau mai târziu.

Unui bărbat nu îi este teamă de moarte, și-o va provoca fără ezitare dacă e nevoie, nu îi este frică de alți bărbați, va ucide dacă e nevoie, nu îi este frică de întuneric, de căldură sau frig, nu îi este teamă să construiască oriunde este nevoie, nu îi este frică să urce sau să coboare, să sară sau să se scufunde, să lege sau să taie, să despartă mări sau munți, să picteze catedrale, să compună simfonii, să scrie poezi și romane, să bea până la inconștiență, să se facă de râs sau să plângă, să țipe sau să dea cu pumnul, să invite străini la masă ca apoi să îi alunge, nu îi este teamă să mintă sau să spună adevărul, să conducă alți bărbați spre victorie sau spre moartea lor.

Dar de femeie îi este frică. Este singura lui frică și totuși cea mai mare. Nu are cu ce să o compare și, de aceea, nu o înțelege. Nimic din ceea ce face în restul vieții lui nu seamnă și nu se apropie de apropierea lui de o femeie. În nicio altă aventură a lui nu merge cu o floare în mână și nicio altă provocare a lui nu îi cere să aibă mâinile, gulerul și pantofii curați.

Pentru un bărbat, în afară de femeie, în lume există doar obiecte. El însuși este un obiect. O bucată de piatră abstractă numai bună de sculptat în idei și texte, hârtie de pergament din piele de om pe care scrii și rescrii istoria tuturor lucrurilor mărețe pe care le-a făcut bărbatul. De la filosofie, politică, știință și artă, până la copilăriile și ghidușiile istoriei, conștiente sau, dimpotrivă, momentele când bărbatul s-a luat mult prea în serios.

Dar în fața femeii este în fața celui mai de neînțeles necunoscut. Și fiindcă femeia nu e bărbat, iar bărbatul este un obiect, nu există dialog care să facă cunoaștere din acest necunoscut.

Bărbatului îi este frică de femeia din el. Feminitatea unui băiat închis în cușca curajului și a stăpânirii obiectelor, a luptelor cu bețe și a săritului de la înălțime. Un băiat care a avut și are prea puțin timp să își înțeleagă frica de sine, prea ocupat fiind cu cucerirea tuturor lucrurilor și a locurilor, prea ocupat să inventeze lucruri noi de cucerit și descoperit locuri noi de locuit cu gândul, cu scrisul și rescrisul, cu discursuri încurcate, înțelese de cât mai puțini și lăudate de cît mai mulți.

Un bărbat are infinit de multe opțiuni, le vede pe toate cu claritate, oricît de puțin probabile sau îndepartate ar fi. Așa vede lumea, inclusiv femeile din jurul lui. Sunt obiecte, lucruri și locuri de cucerit. Se apropie încrezător, le știe pe toate, este profesor în toate ale artei cuceritului. Zâmbește, are umor, o face să râdă, ea râde frumos, o ia de mână cum ia un bărbat de mână o femeie, protectiv, mâna lui e mai definită, mai cuprinzătoare, îndreptată înainte cu încredere. Se apropie de ea, o cunoaște, intră la ea în viață, se îndrăgostește, spune tuturor, face pace cu toate lucrurile și în toate locurile, aleargă de colo-colo, mai repede decât a alergat vreodată în vreo cucerire, ia mîinile de pe volan și se izbește violent de cușca feminității băiatului închis în el.

Băiatului îi este frică acum. Nu are destule mâini să își acopere și urechile și ochii și gura și pieptul care doare cu o durere pe care nu a mai cunoscut-o niciodată. Nu e cuțit, arșiță, ger sau nimic altceva din ce l-a durut până acum. Acum îi este frică, atunci, de fiecare altădată era doar cu un pas înainte de o victorie. Acum e singur și lumea nu mai există. Depresia dintre el și lume e adevăratul întuneric și frica are culoarea întunericului. Neputința de a-și dori să facă un pas, să întindă mâna, să se ridice de jos sau să ceară ajutor. Nu știe de ce fiindcă nu știe ce are în față.

Și are o singură opțiune, un singur drum cu trei sensuri.

Să renunțe, să se întoarcă între obiectele și în locurile lui. Învins într-un fel care, oricum, nu este genul de învingere al obiectelor și al locurilor. Firește, vor fi mai amare acum, dar multele mici victorii sunt suficient de dulci și ademenitoare.

Să facă din femeie un obiect, ceea mulți bărbați și fac, și se bat cu pieptul în pumn că lor nu le este frică de nimic. Mint, dar nu recunosc asta pe față, fiindcă știu că mint. Și o fac pe femeie obiect de artă și exponat de muzeu.

Sau să renunțe la lume.

Femeia

De ce și cum iubește o femeie un bărbat căruia îi este frică de ea? Acea iubire despre care se vorbește atît de mult, o cunoaște toată lumea, din prima zi în care te-ai născut și lunile dinainte de asta, și anii de așteptare din prima zi când o fată află că ea poate va fi mamă. Scrisă și descrisă, pictată și cântată, făcută public și ținută la piept.

Văzută de un bărbat, o femeie nu iubește nimic altceva în afară de bărbat. Nici măcar pe sine. Restul lucurilor și femeilor îi sunt indiferente, cel puțin, dacă nu chiar le urăște cu patimă. Orice face, pare a face pentru un bărbat, inclusiv creșterea copiilor, în care pare că își găsește refugiu de multe ori. Dar se refugiază în copii tocmai fugind de un bărbat, căruia îi simte lipsa, pe care îl iubește fugind de el. Fuga pare ură, dar este doar o consecința a iubirii ei pentru bărbat.

În rest, o femeie pare a se teme de orice nu implică sacrificiul pentru un bărbat. Suferință, răni, injurii, discriminare, desconsiderare, sărăcie, foamete, frig, căldură, gândaci și șoareci și mai ales șerpi, întuneric, lumină artificială, mâncare proastă, mirosuri urâte, haine proaste, hainele identice pe altă femeie, întîrzieri, greșeli, bătrânețe, singurătate, moarte.

Dar pe bărbat îl iubește. E singura ei iubire, și chiar așa este cea mai mare. Este singura, și de aceea nu are cu ce altă iubire să o compare. Și, de aceea, este greu de înțeles pentru ea cum să îl iubească pe bărbatul căruia îi este frică de ea. Și asta trezește și în femeie frica de toate celalte lucruri care, în mod normal, îi sunt indiferente. Mai ales imaginea ei.

Pentru o femeie, toate lucrurile din lume se îmbracă în iubirea ei de bărbat, sau în frica generată de aceasta. Obiectele devin acel bărbat, inclusiv el. Iubirea femeii îl face viu, suflet și trup, mai ales suflet. Se bucură și admiră la el voioșia cuceritorului, încercările lui timide sau aparent sigure, se arată mulțumită, dar numai atât cît el să nu se oprească, să prindă viteză, să alerge de colo-colo, să spună lumii și să îi spună ei, mai ales. Până în acel moment.

Acel moment în care, la o vorbă spusă prea devreme sau la timp, o așteptare prea mare pentru el, ceva pentru care nu se simte pregătit, sau o aparență de trădare, de minciună, de uitat în altă parte, de nemulțumire. Acele momente care îl fac pe bărbatul cuceritor în competiție cu toți ceilalți bărbați, în viață sau nu, să se simtă insuficient, nedestul, pierzător, atunci băiatul din cușca adânc îngropată în pieptul lui, băiatul se sperie, se înfurie, se întristează.

Ultimul lucru pe care și-l dorește un bărbat este să fie ridicol în fața unei femei. În fața a orice altceva poate fi oricât de ridicol. Dar în fața unei femei ridicolul îl distruge. Mai ales cel public. Și nu din orgoliu. Băiatul acela din cușcă nu are orgoliu, ci are o sensibilitate și o vulnerabilitate rănite sau nu, adică nu încă. Dar cel mai sigur i-au fost ambele rănite de multe ori până să ajungă prima femeie la inima și cușca lui.

Și aici, o femeie are o singură opțiune, un drum cu trei sensuri.

Să renunțe și să se întoarcă între toate lucrurile care îi sunt indiferente sau le urăște cu patimă, la fel de amare și lipsite de dulceață.

Să îl distrugă pe bărbat în continuare, încercând să îl salveze sau, dimpotrivă, răzbunîndu-se pe el, profitând de el până la ultima lui suflare, lovindu-l periodic și cu atîta putere cât să nu realizeze ce i se întâmplă, să nu poate da vina pe ea, ci numai pe el, să nu poată pune degetul pe un anumit fapt sau lucru care l-au distrus. Să îl facă la foc mic, cum se zice.

Sau.

Visul

De ce există vise? La ce sunt bune, dacă nu numai ca să ne pună pe gânduri dimineața următoare somnului lung și tulburat. De cele mai multe ori le și uităm, sunt haotice, rareori coerente, nimic din ce nu ne putem imagina sau trăi în timpul zilei, cu ochii mari privind în gol sau la cineva care vorbește aiurea.

La ce sunt bune visele? Sau la ce sunt rele? Nu strivim oare gândurile pe care ne pun visele? Cât de rezistente sunt gândurile noastre, ce tărie sau rezistență au ele? Visezi că îți spală cineva picioarele, un gest pe care nu ți l-a mai facut nimeni niciodată fără să fie mama ta, sau te visezi umbră dezbrăcată, sau, cel mai frumos, că zbori, nimic mai real, nimic mai imaginar.

Lumea e umbră și vis, se spune, dar ce face umbră, ce corp solid în fața cărui soare, sau sursă de lumină face viața lumii acesteia umbră, și cine visează lumea aceasta, cine doarme și cine se va trezi la sfârșitul lumii, când ne vom despărții noi de ale noastre, noi de noi, eu de eu, și toate visele noastre vor devenii realitate, nu prin realizare, ci prin dezamăgire, visul este amăgire, privirea luminii din umbră este lipsa curajului, dorința curajului, amăgirea ca ai putea fi curajos, curat, ales, înțeles, dezamăgit prin dezbrăcarea amăgirii, a hainelor iluziei și De ce există vise? La ce sunt bune, dacă numai și numai ca să ne pună pe gânduri dimineața următoare somnului lung și tulburat. De cele mai multe ori le și uităm, sunt haotice, rareori coerente, nimic din ce nu ne putem imagina sau trăi în timpul zilei, cu ochii mari privind în gol sau la cineva care vorbește aiurea.

La ce sunt bune visele? Sau la ce sunt rele? Nu strivim oare gândurile pe care ne pun visele? Cât de rezistente sunt gândurile noastre, ce tărie sau rezistență au ele? Visezi că îți spală cineva picioarele, un gest pe care nu ți l-a mai facut nimeni nicidată fără să fie mama ta, sau te visezi umbră dezbrăcată, sau, cel mai frumos, că zbori, nimic mai real, nimic mai imaginar.

Lumea e umbră și vis, se spune, dar ce face umbră, ce corp solid în fața cărui soare, sau sursă de lumină face viața lumii acesteia umbră, și cine visează lumea aceasta, cine doarme și cine se va trezi la sfârșitul lumii, când ne vom despărții noi de ale noastre, noi de noi, eu de eu, și toate visele noastre vor devenii realitate, nu prin realizare, ci prin dezamăgire, visul este amăgire, privirea luminii din umbră este lipsa curajului, dorința curajului, amăgirea ca ai putea fi curajos, curat, ales, înțeles, dezamăgit prin dezbrăcatea amăgirii, a hainelor iluziei și a umbrei deșertului nesfârșit.

Relația

Nu există suferință pe lumea și-n viața asta care să nu poată fi găsită în și numai în relația dintre un bărbat și o femeie. Nu am să dau exemple, chiar sunt toate.

Relația este creuzetul suferinței, condiția de posibilitate, uman vorbind. Singurătatea e și ea un tip de relație similar, cu un necunoscut sau fost, suferința ei e tot una de relație.

Dar există bucurii care pot fi găsite numai în relația dintre un bărbat și o femeie. O exclusivitate naturală, dată, de neocolit. E un postulat, știu. Am argumente, dar nu despre argumente e vorba aici, prefer varianta postulatului, a dogmei, a limitei, a credinței oarbe, ca a copilului născut orb care crede că există lumină și culori și întuneric înaintea răsăritului.

Relația bărbat-femeie e mai mare și mai cuprinzătoare decât lumea. Deci are ceva din afara acestei lumi. Dacă lumea are suferință, ea are vindecare, dacă lumea are întrebări, ea are răspunsuri. Dacă lumea are așteptări, ea are speranțe, dacă lumea are moarte, viața vine din relația dintre o femeie și un bărbat.

Oamenii trăiesc în lume, dar viața începe în intimitate, acolo unde există toate suferințele din lume.

Identitate

Cine sunt eu, sau problema identității. E cu atât mai ușor să răspundem la întrebarea asta cu privire la oameni și obiecte din ce în ce mai îndepărtate. Fiindcă nu ne pasă. Cu cât ne pasă mai mult, cu atît e mai grea întrebarea. Cu cât ne pasă, adică ne afectează, ne doare sau nu, cu cât cel de care vrem să știm cine este, este mai aproape de, sau chiar în sediul afectelor noastre. Atunci ne afectează cel mai mult.

Dar noi nu suntem nici departe, nici aproape, nici în sediul afectelor noastre. Sediul afectelor noastre este în noi, spațiul locativ și sediul social al companiei propriilor noastre gânduri și trăiri.

Cine sunt eu, această entitate comercială, într-un permanent schimb cu lumea, cu obiectele și oamenii din jurul meu? Ce dau și ce primesc și la ce preț? Ce taxe plătesc după fiecare schimb comercial, în care îmi împart trupul și sufletul, gândurile și privirile, atât de des și de talcioc?

Ar fi atât de ușor să răspund că eu sunt eu, să mă dizolv într-o tautologie, ca o piatră de râu cu speranță de viață înămolită sau erodată. Sau să spun eu sunt suma dorințelor și acțiunilor mele, de parcă stă cineva să le adune, să le pună cap la cap, să le indexeze valoric și calitativ.

Nimeni nu simte două dorințe simultan. Nimeni nu gândește două gânduri simultan. Nu se încalecă una peste alta, nu fac grămadă ordonată, nu pot fi numărate. Trec de la a fi un eu la a fi un alt eu, de mai multe ori în cursul unei zile.

Dacă îmi cere cineva răspunsul la o întrebare, voi fi acel eu care știe, sau nu, răspunsul la acea întrebare. Pe moment, voi fi răspunsul la o întrebare și vocalizarea lui. Dacă cunosc și dau mâna cu cineva, voi fi salutul, voi fi strângerea mâinii.

Niciuna nu se adună cu alta, nu vor face o sumă, o idee centrală, un principiu general, un arc de boltă pe care va scrie cu litere mari numele meu.

Pot vorbi la nesfârșit despre mine, cu pauze de somn și cafea, fiindcă vorbind despre mine, cu fiecare cuvânt, creez un nou eu care lasă în urmă acel eu creat de cuvântul precedent.

Adevăratul eu este tăcerea, dar nu neantul, în starea de căutare, de întrebare, de cerere, și nu în răspuns. Întrebarea “Cine sunt eu?”, odată formulată, crează condiția imposibilității răspunsului, fiindcă sediul afectelor deja a răspuns printr-un cutremur interior, închiderea porților, pornirea alarmei de incendiu și evacuarea completă.

Însuți

Ce înseamnă să fii tu însuți? Când nu ești tu însuți? De unde vorba asta atât de înșelătoare, de pe lângă? De ce ne-au dat-o alții ca problemă cu care să ne batem capul, sau ca îndemn pe care să îl punem chiori sau slabi sau docili în aplicare?

Tot timpul suntem noi înșine. E o tautologie enervant de absurdă. Niciodată nu sunt doar eu, fără să fiu și însumi. Că nu ne simțim bine în pielea noastră, asta este altă treabă și doar problema noastră.

În fond și în urma urmei lăsată de noi în mocirlă, de ce ar fi anturajul, ceilalți vinovați că de felul în care ne simțim noi în pielea noastră? Ei ne-au îmbrăcat în piele, ei ne văd nuditatea, ei ne spală pe dinți și ne fac duș în fiecare zi? Nu! Noi, cu gândurile și fobiile noastre, dubiile și speranțele nerealiste, când ne dorim din tot sufletul și din toată inima luna de pe cer și alte posibilități imposibile, alte întâmplări necesare, alte lucruri decât lucrurile lucrate de noi.

Ceea ce sunt e consecință a ceea ce am fost. Sunt eu însumi ca val al valului precedent, nu e nicio taină aici, niciun moment pe care să nu îl fi regizat eu însumi cu tupeu și încredere în mine însumi, când m-am simțit mai al meu, mai eu însumi.

De ce ar fi bolovanul în cădere sau deja izbit de realitate mai puțin eu însumi decât visez sau îmi doresc să fiu?

Personal

Unitatea interpersonală de timp nu este secunda. Nimeni nu are capacitatea de a măsura timpul în sinea lui. Nici măcar muzicienii. Peste bătăile inimii și pulsul sângelui am pus muzică și zgomotul produs de carne s-a înfășurat în emoție. Fără să ne dăm seama, pulsul scade și crește în valuri, niciun muzician nu respectă cu strictețe un tempo, micile variații, perceptibile numai lor, restul se lasă duși, se lasă pradă, se lasă sfâșiați, consumați, digerați, asimilați, dispersați prin sînge, în valuri oxigenate.

Unitatea interpersonală a spațiului nu este metrul. Nimeni nu are capacitatea de a măsura distanțele în sinea lui. Nici măcar dansatorii. Peste mișcările mâinilor și a ale corpului întreg am pus dans și vizibilul produs de carne s-a înfășurat în emoție. Fără să ne dăm seama, pielea se întinde și se destinde în nenumărate forme, fără a fi niciodată geometrică, regulată, precisă, controlată, niciun dansator nu respectă cu strictețe o scenografie precisă, micile variații, perceptibile numai lor, restul se lasă purtați, ridicați și rarefiați, disipați, împrăștiați, dizolvați, apoi inspirați și asimilați în sânge.