Personal

Unitatea interpersonală de timp nu este secunda. Nimeni nu are capacitatea de a măsura timpul în sinea lui. Nici măcar muzicienii. Peste bătăile inimii și pulsul sângelui am pus muzică și zgomotul produs de carne s-a înfășurat în emoție. Fără să ne dăm seama, pulsul scade și crește în valuri, niciun muzician nu respectă cu strictețe un tempo, micile variații, perceptibile numai lor, restul se lasă duși, se lasă pradă, se lasă sfâșiați, consumați, digerați, asimilați, dispersați prin sînge, în valuri oxigenate.

Unitatea interpersonală a spațiului nu este metrul. Nimeni nu are capacitatea de a măsura distanțele în sinea lui. Nici măcar dansatorii. Peste mișcările mâinilor și a ale corpului întreg am pus dans și vizibilul produs de carne s-a înfășurat în emoție. Fără să ne dăm seama, pielea se întinde și se destinde în nenumărate forme, fără a fi niciodată geometrică, regulată, precisă, controlată, niciun dansator nu respectă cu strictețe o scenografie precisă, micile variații, perceptibile numai lor, restul se lasă purtați, ridicați și rarefiați, disipați, împrăștiați, dizolvați, apoi inspirați și asimilați în sânge.

Începutul

Avem muzică și filme din belșug să ne acompanieze, să ne însoțească degradarea.

Cu toții o luăm de la început, într-un fel sau altul, de fiecare dată când ajungem la un capăt al puterilor. Nașterea e primul capăt al puterilor la care ajungem. Nu mai ținem minte nimic de atunci. Și nici de mai târziu. Prima amintire e primul început pe care ni-l amintim. De atunci am uitat multe începuturi, multe capete ale puterilor. Și nici momentele de culme ale puterilor nu le ținem mine. Ținem minte deziluziile, momentele de jos, de decădere, de ambuteiaj psihologic, de singurătate și improvizație haotică.

Momentele de siguranță și de pace trec pe nesimțite. E în natura lor, totul e bine chiar dacă totul e greșit. Apoi greșitul își cere dreptul, se vrea afirmat, își vrea propria muzică și propriul său film. Se vrea vedetă în prim plan.

Golul vrea să fie la suprafață, să acopere plinul, să dea peste ceea ce era complet și definit, să introducă iluzia și fantasma, imagini cu pauze imperceptibile între ele, cu muzică îmbibată în emoții, cu un tempo anume regizat după voința altcuiva, anume să facă absența libertății mai suportabilă, consensuală, acceptabilă, acel moment în care crezi că ești cel mai al tău deși ești complet al altcuiva. Acel moment în care trăiești viața altcuiva cu carnea și sufletul tău.

Viața bate filmul așa cum o mamă își bate copilul, cu dragoste îndurerată de neputință.

Confuzia

La vremuri de confuzie, adică atunci când circulă cele mai multe idei, cele mai potrivite sunt ideile filozofice, sau măcar cele care au aparența filosofiei, cel puțin prin ambiguitatea lor, dacă nu prin abstractitatea lor, fiindcă nu e clar pe cine supără și de ce, la vremuri de confuzie oamenii fiind cel mai ușor de supărat.

Nesiguranța, simptom al confuziei, accentuează convingerile cele mai vechi, acelea pe care ți le amintești cel mai bine, cel mai pregnant, cel mai dureros cel mai adesea, perioada când ai fost cel mai puțin iubit. Acum urăști pe cel care seamănă cel mai mult cu cel care te-a iubit cel mai puțin.

La vremuri de confuzie ești ca un nou născut care nu a fost întrebat dacă să se nască nou sau vechi. Și se decide ad hoc între vechi și nou, între trecut și viitor, se îmbracă rapid în cele mai potrivite haine pentru viitorul trecut sau pentru trecutul viitor, uită de prezent, de casa în care locuiește și iese să se afirme în luptă. Puțin îi pasă cine moare și cine e rănit, important este să fie eroul propriei povești, și apusul să îl surprindă călare. Să îl mire șaua de sub el, să fantazeze fără dubii că asta i-a fost menirea, pentru asta s-a născut vechi sau nou.

Nimeni nu se naște actual, actual devii prin efort, exercițiu de echilibru și înțelegere. Părinții, tatăl și mama ne nasc pentru viitor sau pentru trecut, să facem noi ce n-au apucat să facă ei, să le ducem viața mai departe, sau să facem noi ce nu au făcut ei, să le dăm noi timpul pierdut înapoi.

Adevărații copii îți sunt părinți, te învață ei ce nu ai îndrăznit să înveți până când ai dat prima oară ochii cu ei, prima privire, mereu aceași și mereu nouă. Ochii se nasc la o mărime constantă în viață, crește craniul, cresc oasele și mușchii, dar ochii rămân la fel, copiii au ochii mari doar aparent, dar nu întâmplator și nesemnificativ.

Înveți să le fii trecut și viitor, nou și vechi, să îi înveți și să le amintești, să îi înveți curajul și precauția, pasul înainte și resemnarea, dezamăgirea și speranța, concepte abstracte în care libertatea e la ea acasă. Libertatea e cea mai liberă între limitele conceptuale cele mai largi.

Oamenii care văd discriminare și oprimare în cele mai mici detalii, aspecte, afirmații, sunt cei mai puțin iubiți și cel mai puțin capabili să iubească.

Căutarea

Se poate stoarce sens din piatră seacă. Atît de mult încît te poate copleși și dărîma ca o viitură într-o zi cu cer senin.

Nu întrebarea despre sensul Universului este întrebarea. Ci întrebarea este despre sensul sensului, capacității și condiției de posibilitate a sensului. De ce există sens, ce face posibilă întrebarea și ce rost are ea, în general. Întrebarea cu privire la întrebare, acel răspuns al întrebării care nu este nici în întrebare și nici după întrebare, ci răspunsul care face posibilă întrebarea, neavând el însăși o întrebare prealabilă.

A întreba are sensul primar de a între-cere, a întinde sau a te mișca în linie dreaptă printre lucruri. Pare a fi vorba despre o căutare între lucrurile lumii ca și cum le-ai întinde ordonat în fața ta pentru a le pune într-o ordine cu sens.

Dar care este sensul acestei posibilități de sens? Nu numai de ce există lucrurile așa cum sunt ele, în felul lor particular între multele alte feluri particulare de a fi, ci și observarea lor, contemplarea acestui întîmplător fel de a fi? Există o alternativă la căutarea sensului? Poate lipsa sensului nu ca o concluzie a căturării unui sens, și lipsa totală a căutării?

Dacă nu ar fi existat niciun căutător, dar lucrurile căutate ar fi existat totuși, se poate spune despre ele că sunt lipsite de sens, că aceea piatră seacă ar fi rămas seacă și nu ar fi țâșnit nimic din ea? Există culori fără un ochi care să le deosebească, sau sunt simple frecvențe ale undelor luminoase? Există acele frecvențe dacă nu le calculează nimeni, după ce, în prealabil, s-a stabilit o unitate de măsură a lungimilor de undă și a timpului?

Și timpul, și lungimea, și frecvența luminii sunt într-o relație de interdependență, nu pot fi separate unele de altele și niciuna din ele nu primează. Nici sens fără obiecte, nici obiecte fără sens, și niciunul din ele fără subiectul observator.

Răspunsurile-întrebări nu sunt nici răspunsuri ale vreunei întrebări, nici întrebări care primesc un răspuns. Deci nu pot fi formulate nici ca una, nici ca cealaltă. Nu există semn de punctuație care să le fie propriu, ceva între punct și semnul întrebării. E și întrebare și răspuns, fără a fi nici una, nici cealaltă. E tautologic și paradoxal, e început și sfîrșit și mijloc sieși. De asta nu are semn de punctuație specific, fiindcă nici nu începe cu literă mare, nici nu se termină cu un semn de punctuație. E închis în sine și infinit deschis.

E ușor să despici firul în patru. Mai greu este să îl refaci la loc, și de aceea tentația ciclică este de a continua despicarea fiecărui fir rezultat iar și iar, în alte patru întrebări, răspunsuri, afirmațiile și negațiile lor.

Convingerea

Îți poți da seama cât de bine îți sunt fundamentate, în tine însuți, propriile convingeri, adică propriile credințe, din modul în care răspunzi emoțional la mișcările, sau chiar existența inamicului tău. Acest inamic fiind cel care are alte convingeri decît tine și, în consecință, acționează diferit și, uneori, împotriva ta.

Există trei stadii ale relației cu inamicul, dușmanul, vrăjmașul tău, care de multe ori poți fi tu însuți.

1. Îți este frică de el, te deprimă, te angoasează, te ține într-o stare de alertă paralizantă.

2. Ai sângele rece, din indiferență emoțională, dar nu mentală. Îi urmărești mișcările și îți faci un plan de apărare, de ripostă, sau de atac preemptiv. Nu ești paralizat, dar nici nu acționezi sub impulsul emoțiilor, al fricii, sau, dimpotrivă, al zelului cuceritorului.

3. Îl iubești, ca vrăjmaș, îi vrei binele, ceea ce tu crezi în adîncul ființei tale că este cel mai bine pentru tine și pentru alții, fiindcă atunci ești cel mai uman, cel mai om, ca toți ceilalți. Nu mai crezi despre tine că ești o sumă de accidente care te diferențiază fundamental și definitiv de aproapele tău, ci îți dorești ție și celorlalți binele cel mai potrivit acelei părți din tine și din ei care ne unește și ne definește ca oameni și ca traseu în viață.

Dar punctul 1. Frica. Unora le este frică de lifturi, de stat în casă, de ieșit din casă, de umbra lor, de zgomote și lumină. Acestea, într-un fel complet irațional, sunt vrășmașii existenței celor cuprinși de teamă. Dar frica continuă să fie irațională și dincolo de fobiile patologice. Și prin asta frica continuă să aibă o patologie a ei. Frica alterează vederea și judecata.

Frica alterează, slăbește convingerile fiindcă deja ești divizat și învins în tine însuți. Și nimic nu poate conveni unui învins. În funcție de stadiul relației tale cu inamicul tău poți fi:

1. Învins din start de frică.
2. În luptă de la egal la egal, neparalizat, ai puterea să lupți.
3. Învingător din start, înainte de primul semnal al luptei, fiindcă nu va mai fi nicio luptă.

Puțini sunt cei care au puterea să iubească pe vrășmașii lor. Noi pendulăm între punctul 1 și punctul 2. Păstrându-ne calmul și atenția și disponibilitatea către dialog și ascultare deferentă.

Influența

În fond, care este diferența între a impune cuiva stilul tău de viață (prin declarație publică, prin sfaturi private, solicitate sau nu, prin interdicții și pedepse, etc.), și a încuraja pe cineva să își mențină stilul de viață, fie că și tu ai același stil de viață sau nu?

Încurajările de tipul “fii tu însuți”, “fii liber”, “fii autentic”, etc. whatever the fluck that means in Romanian, este o impunere, o presiune, o formă de încercare de convingere. Ori că îi spui cuiva să o ia la dreapta, cînd el o ia la stânga, ori că îi spui că e bine pe unde a luat-o el, tot una e dacă ce zici tu sau ce face el este drum închis și sfârșit mort, cum se zice în Engleză.

Faptul că faci ceva afirmativ în sensul celuilalt, nu te eschivează în niciun fel de responsabilitatea faptului că ceea ce face el e greșit și tu nu îți dai seama. Nu e numai alegerea lui, e și alegerea ta să interacționezi cu el și, mai mult, să îi dai o confirmare, să îi întărești convingerea. Poate el stătea în dubiu, în ascuns. Acum vii tu și îi zici dă-i înainte, și puf, dubiile au dispărut.

Ești responsabil pentru asta. Ești vinovat chiar, în anumite cazuri.

Și numai anunțând public stilul tău de viață, ce îți place ție, ce liber ești tu, ce nu știu ce, îți asumi că impui altora stilul tău de viață, că îi convingi sau pui o cărămidă la stilul lor de viață, sau gaz pe foc, sau trinitrotoluen.

Te dai mare. Asta faci. Vorbind și zicând propoziții cu subiect și predicat. Ești mai mare decât pământul decât tine, decât talpa pantofilor pe care stai. Te prezinți ca mare, ca om cu opinii. Și sunt alții mai mici decît tine, sau care cred mai puțin despre ei decât crezi tu. Îi impresionezi, îi manipulezi, îi obligi, îi determini, îi fentezi în a accepta propozițiile tale cu predicat și subiect, să devină ei subiectul propozițiilor cu predicatul despre tine.

Și nici nu e nevoie să vorbești. Te văd pe stradă. Îți văd pantalonii, cămașa și cum dai din mâini pe lângă corp cînd mergi cu capul în jos. Și atunci îți impui stilul de viață.

Din asta nu există eschivă. Să te plângi că altul îți impune stilul lui de viață este ipocrit din două motive: și tu faci la fel, și doi, spui că nu ești destul de puternic și bine ancorat încât să te opui, chiar și dacă îți urlă cineva în ureche ce ar trebui să faci, să zici sau să gândești.

Stilul

O altă temă care revine foarte frecvent este cea a impunerii stilului de viață. Și, mai mult, a opiniei. Trebuie să fii extrem de atent la cum îți formulezi opiniile, și poate să te gândești de câteva ori înainte de a ți le exprima, ca nu cumva să fii perceput ca agresiv, impunător, dominat, opresor, sau alte alea.

De când și de ce s-a ajuns aici? De ce această extremă sensibilitate la opiniile altora, diferite de ale noastre? Copilăria? Tehnologia?

De ce acel atât de obsesiv repetat “e dreptul meu la opinie”, “e doar părerea ta”? Cine și când a descoperit că avem dreptul la o opinie? În sensul că a descoperit roata rotundă și pâinea feliată.

Poate creșterea incidenței depresiei și a bolilor mintale în general (fără a incrimina pe nimeni pentru acest tip de suferință)? Poate singurătatea? Poate ambele? Poate amestecate cu accelerarea media și a tehnologiei? Poate toate la un loc și alergând toate la vale ca un bulgăre de zăpadă?

Clar mi se pare, poate egoist prin comparație cu mine, că lumea petrece prea puțin timp criticându-și educat și cultivat propriile opinii, și prea mult timp confirmându-le și ambalându-le emoțional. Și spun egoist fiindcă deși într-acolo, spre acel echilibru, țintesc și eu, dar nu știu niciodată cît de aproape sau de departe sunt de el.

Cred că asta este semn al unei profunde lipse de stimă de sine, un dezechilibru interior, între criticul autoritar și susținătorul afectiv și intelectual.

De asta nici nu ne putem asculta cum trebuie unii pe alții. Ori ne simțim prea răniți, ori îi rănim prea tare pe ceilalți, fără ca asta să ne fie neapărat intenția. Se bruiază discuția, de dialog nici nu mai poate fi vorba.

O ultimă posibilă cauză, parte din celelalte, prea mult timp petrecem în digital, în scris, rece și în grabă. Nu ne mai întâlnim în realitate și când o facem, avem un ochi în telefon.

Cerere

În diverse etimologii, mai mult sau mai puțin incerte, a cere, a cauta și a întreba, sunt înrudite.

Dar asta este mai puțin important. Încurcate și tainice sunt căile evoluției geografice și culturale ale limbilor pământului. Mă gândeam însă la acest “Cereți și vi se va da!” Anume la faptul că parcă lipsește un cuvânt, lipsește un “orice”. Adică nu se spune cereți orice, ci doar cereți. Ce anume să ceri, când ți se spune doar să ceri? E un fel de joc, încearcă și tu și vezi dacă obții sau nu? Nu pare, fiindcă promisiunea este că ți se va da. Deci vei primi, dar ce anume, punctual? Poți cere orice? Ai nevoie de orice? Nu, clar nu, dar nu e vorba de nevoi aici. Nu e vorba despre nimic anume.

Desigur, mulți oameni au cerut multe lucruri și, fără a judeca acum dacă a fost vorba de o corelație sau de o cauzalitate cu cererea, au primit ce au cerut. Puțin mai târziu sau mult mai târziu, au început să aibă ce au cerut la un moment dat.

Și iarăși mulți au cerut și nu au primit. Sau au primit și au uitat că au cerut. Sau au primit într-o formă diferită, la fel ca ceilalți. Unii recunoscători, alții nu. Unii resentimentari, alții nu.

Și totuși, lucrurile pe care le poți cere sunt limitate, lucrurile pe care le primești sunt și mai puține. Lucrurile pentru care suntem recunoscători sunt cele mai puține.

Și lipsește acel “orice”, dar parcă totuși e acolo, se subînțelege. Parcă e vorba despre tot. La fel și căutarea, la fel și cu întrebările.

Și poate răspunsul dilemei, cheia interpretării corecte este în acel “cel ce are să fie ca și cum nu ar avea”. Anume faptul că aici este vorba, de fapt, de starea de cerere, o cerere fără obiect, să ceri fără să ceri nimic anume, și ți se va da totul, vei avea și vei fi ca și cum nu ai avea nimic. Nu ai nimic, fiindcă nu ai cerut nimic, și vei fi ca și cum ai avea totul.

Starea de cerere fără obiect este starea de posesiune a orice. Odată cu averea unui singur obiect anume, încetează acea stare care cuprinde totul, odată cu atașamentul față de un singur lucru numai. Și acel lucru poate fi indentificat simplu prin sentimentul de durere avut la o eventuală dispariție a lui. Cel mai de preț este, firește, sufletul nostru. Dar și pentru asta avem un paradox similar. Cel ce își pierde sufletul, acela și-l va câștiga.

La fel este și cu starea de căutare fără obiect. Te pune în altertă ca orice căutare, dar nu cauți ceva anume. Combinată cu starea de cerere continuă, care implică modestie continuă, îți păstrează mintea întreagă, concentrată.

Iar în final, starea de interogație continuă, iarăși, fără obiect și ea. Fără să vizeze un răspuns anume. Ci doar faptul în sine al mirării modeste și în continuă căutare.

Combinate, te deschid mai mult decât orice, și poate în singurul fel adevărat. Restul cererilor, căutărilor și al întrebărilor te închid tocmai prin particularitatea și îngustimea punctuală a obiectivului lor. Dimpotrivă, neavând obiect, rămân pur subiective, te privesc numai și numai pe tine. Nu calci peste nimeni și nu judeci pe nimeni și nici nu iei din al altuia, nu știi mai multe ca altul, nu ai mai multă dreptate, nu ai pe cine învăța și nici față de cine să te fălești. Fiindcă nu ai și nu știi nimic anume.

Opus

Oricum ai vrea să pari oamenilor, vei părea totuși și opusul și orice altceva decât îți dorești tu. Când vrei să pară, vei părea fals, sau prefăcut, pe lângă,nsau pe deasupra, sau prea mult, sau prea puțin.

Asta fiindcă și tu și ei, dar mai ales eu, avem un sistem de interpretare a ceea ce pare că apare când vrem să li se pară într-un fel felul cum părem noi. Diferit de al celorlalți, și mai ales al meu.

Vrei să pari modest, te vei lăuda, vrei să te lauzi, pari lipsit de încredere în tine, vrei să placi, ești dezagreabil de lipicios, vrei să epatezi, ești needucat, vrei să pari cool, ești banal, vrei să fii blând, ești pasiv-agresiv, vrei să taci, pare că vorbești singur cu tine, vrei să asculți, pare că nu îți pasă, vrei să vorbești, pare că vrei să ai ultimul cuvânt, vrei să te retragi, pare că îți dorești să ți se spună să mai stai, vrei să mai stai, pare că nu o să mai pleci niciodată.

Exteriorul și interiorul, fețele aceluiași corp, sensul și semnificația, ambele interioare și exterioare. Linii magnetice între doi poli care vag știu unul de altul.

Libertatea

Că suntem diferiți nu se îndoiește nimeni, și nici nu e greu de ghicit de ce, fiindcă vorba aia. Adică, poate răspunsul final e greu de dat, și de asta s-au dat multe răspunsuri, de la zodiac la cele mai pretențioase teorii.

Dar există o întrebare și ceva greu de spus în spatele acestei întrebări: de ce sunt eu astfel? Nu numai că sunt diferit, dar sunt de un anume fel de diferit. Puteam să fiu diferit în multe feluri și să nu fiu identic cu nimeni altcineva, sau aș fi putut fi în locul altcuiva și el în locul meu. De ce tocmai eu să fiu eu, atunci? Puteam fi eu altcineva? Putea fi altcineva eu?

Mult timp, foarte mult timp îl petrecem cu noi înșine, sub aceasta piele, peste aceste oase, dar în interiorul singurei noastre cavități osoase, craniul. Restul oaselor susțin, craniul protejează, ascund, închid cel mai bine. Pieptul, inima și plămânii sunt oarecum închise, ca și cum sunt între gratii de chioșc de grădină.

Creierul este într-un safe, o carceră cu camere de luat vederi spre exterior în loc de ferestre. Închiși aici, auzim, vedem, pipăim, gândim și simțim lumea exterioară. Unghiul nostru propriu ne definește singularitatea secundă după secundă. Îi dă formă, o șlefuiește, o finisează nehotărât care ar fi forma ei finală, ce vrea să picteze sau să sculpteze sau să compună.

De ce eu așa? De unde am început să fiu diferit? De la atomii din ADN-ul meu aleatoriu și chimic generat? Atât de simplu, atât de orb, atât de în mijlocul a multor ADN-uri generate similar? Nu îmi e teamă să accept asta, dimpotrivă, mi se pare prea laș de acceptat. E prea puțin, prea finit, prea la îndemână, mai ales astăzi, prea sărac, chiar finit. E un dat pe care nu l-a oferit nimeni nimănui, ca un dar fără petrecere, invitați sau sărbătorit.

Dar sufletul? Am zis de simțuri. Nimeni nu știe ce e cu ele, cu aceasta calitate a lor de a nu fi în niciun fel cantitative. Fie că ne preexistă primei noastre celule, cu substanța lui, ce-i stă sub, sau ca voință liberă a altcuiva, care ne-a dat ca noi la rândul nostru să avem libertate.

Și ce e cu această libertate a noastră? Ce o face pe ea așa, suport al diferențelor noastre, mai ales morale, al alegerilor și meritelor și vinilor noastre. Avem aceeași libertate, nu există libertăți de mai multe feluri, e absurd în ființa libertății să crezi altfel. E ca și cum 0 ar fi mai mare ca 0. Sau infinit mai mic ca infinit.

Nimic nu ne face diferiți inițial din punct de vedere al libertății. Dar poate suntem diferiți ca înzestrări, ca zestre în nunta cu ființa. Venim pe lume, la nunta noastră, cu sărăcii diferit de bogate, cu goliciuni diferit de acoperite. În casele unor oameni diferiți și ei. Cu vecini diferiți și alți copaci în jurul casei. Și de aceea scriem cuvinte diferite la același moment de timp, și ascultăm cuvinte diferite la momente diferite din timp.

Poate suntem diferiți pur și simplu ca să nu fim toți la fel. Fiindcă atunci ar fi cea mai insuportabilă diferența dintre noi, văzând pe altcineva la fel ca tine, dar totuși altcineva.