Străin

Când ești într-o țară străină, a cărei limbă nici nu o vorbești, nici nu o înțelegi, unul dintre cele mai puternice sentimente pe care îl poți avea, dacă ești defect în direcția și sensul ăsta, este că oamenii ăștia au crescut cu limba și semnele și obieceiurile lor. Sunt oameni ca și tine, dar crescuți în altă cultură.

Este trivial, dar nu este, există totuși un șoc, diminuat de lucrurile pe care ne-am străduit să le avem în comun. Ca de exemplu aeroporturile, ne crează un spațiu comun, invadat de internațional și de toate clișeele și, uneori, kitchurile propriei culturi. Multiculturalismul în cea mai comercială fațetă a sa, grefat peste o treabă pur funcțională, securitatea granițelor și a zborului la mare înălțime, plus așteptarea care poate dura ore întregi sau fracționare.

De partea cealaltă te așteaptă același lucru, mai relaxat dar și mai inuman, ieșirea din aeroport și drumul până la hotel. Hotelurile sunt și ele cât se poate de comune, aceeași formalitate, cartelele camerelor, setarea wifi, săpunurile de o zi, paharele acoperite cu capac de hârtie, gel de corp și cap, prosoape folosite de mii de oameni înaintea ta și după tine. Poate prosoapele și așternuturile acelea leagă umanitatea civilizată sau, să spunem, care își permite un hotel, mai mult decât aerul pe care îl respirăm.

Și ieși în oraș, și vezi semnele și minunile altei civilizații. Pe străzi, pe coșuri de gunoi, pe clădiri și sticle de bere. Nu poți să faci diferența între cele care sunt așa de zeci sau sute de ani, sau doar de ieri.

Vezi pe cineva făcând un lucru și îți vine să zici, uite ce fac *jii, nu știi dacă omul ăla e tipic, e oarecum comun, sau excentric. Totul e firesc și excentric în același timp acolo, aici unde ești tu. Un sentiment contradictoriu, specific stranietății, ca atunci când îți auzi vocea înregistrată. Ți-o recunoști, e a ta, dar nu sună ca vocea ta.

Apoi auzi pe stradă oamenii vorbind între ei. Te simți ca într-un balon, îi auzi, dar parcă ar da doar din gură fără să auzi nimic, ca un televizor fără volum. Sau vorbești cu cineva dintre ai tăi și te simți despărțit de un geam de sticlă de ceilalți, de altă limbă. Dacă nu vorbești o limbă internațională, sigur nu te înțelege nimeni, poți spune orice. Ești public și privat, vizibil și invizibil sonor în același timp. La fel și ei. Ești om și de pe altă planetă. Pentru ei te-ai născut extraterestru.

Uneori ți se pare că auzi oameni vorbind limba ta, auzi expresii cum ar fi: “aseară am visat”, “o iei la stânga”, “nu-mi vine să cred”. Te face atent, întorci capul, dar ei continuă în limba lor pe care ai înțeles-o fără sens doar câteva secunde.

Apoi te întorci acasă, lucrurile deja cât de cât familiare se îndepărtează, și revii ușor la lucrurile cele mai familiare ție. Auzi din nou oameni vorbind limba ta în spațiul internațional al aeroportului la zborul de întoarcere, te întrebi ce treabă au avut ei în același loc străin ca și tine, îi vezi mândri, de acum, poate au mai fost acolo de multe ori, sunt siguri pe ei, sau poate doar mai liniștiți de când au plecat cu teamă că se vor rătăci sau vor pierde avionul sau bagajul.

Te întorci acasa, dai mâncare pisicii care a stat două sau mai multe zile singură, faci un duș sau nu, te bagi în pat gata. Dormi și te trezești pe limba și în cultura ta.

Logica

A gândi logic și a gândi rațional nu sunt totuna. Ar trebui să fie evident, dar nu toți gândesc ca mine. De asta ne și explicăm atât de mult, și mult mai mult decât obositor de multe ori, fiindcă nu toți gândim la fel de logic și rațional. Și poate cu siguranță nici nu am dreptate, și logic și rațional sunt același lucru.

Dar eu cred că gânditul rațional este procesul prin care descompunem realitatea, interioară și exterioară, potrivit unor criterii. Criteriile și ele ni s-au impus sau le-am inventat pe parcurs. Criteriile sunt date de metodă și metoda este determinată de criterii.

Logica vine apoi să recompună realitatea. Date fiind rezultatele (ceea ce sare înapoi, etimologic) rațiunii (operația de numărare), logica le compune în operații matematice cu valoare de adevăr. Pentru o relație ai nevoie de cel puțin două obiecte identificabile. Nu există o logică a singurătății, dar există o rațiune a ei. Într-o relație (etimologic, re-purtare), cele două obiecte se poartă unul pe altul până când, să zicem, nu se mai suportă, asta este logica și valoarea de adevăr a două obiecte luate împreună.

Rațiunea își are limitele ei, și inevitabil și logica. Posibilitățile logicii sunt limitate de suma tutor lucrurilor și relațiilor pe care rațiunea le-a putut identifica până la un moment dat.

Postmodernismul

Postmodernismul, cu micile și pardonabilele lui scăderi, este filosofia antihristică prin excelență. Țineți, vă rog, telefonul până înham căruțele la cal.

Hristos, pentru popor, sau Christ, pentru elite, a spus despre sine că este calea, adevărul și viața.

Și a fost destul de clar ce a vrut să zică, fiindcă misticismul era încă la modă. Era modern la vremea respectivă, în antichitate.

Modernitatea, însă, a ținut să dea misterelor, misticului, tainelor o explicație. Să le desplieze, să le descarneze, până la oasele tari ale gândirii.

Calea a devenit metodă experimentală, adică aceeași pălărie cu o altă Marie. Adevărul a devenit tehnologie, artă manufacturială, iar tehnologia a prins viață în economie, politică și sisteme informaționale.

Nu mai este nimic sub (PIE *upo) în subiect, a decretat Nietzsche. A rămas doar ce este pe în subiect, adică aruncatul (iacere). Și ce este pe are tupeul să fie ce vrea, neavând nimic sub în el. Mă rog, înțelege cine vrea ce poate și invers.

Am rămas niște aruncați în lume. O aruncare de colo-colo identică cu sine. O mișcare haotică cu coliziuni și convertiri predictibile doar statistic. Statistica, această ultimă mare știință venită pe lume, utilă economiei și ideologiei într-o egală și oarbă măsură.

Ne aruncăm unii asupra altora ca să avem un sub-obiect. Ne trebuie o confirmare, totuși, ceva ferm, o cale, un adevăr, o viață. Nu ne putem fi noi înșine acestea nouă înșine.

Nu ne putem juca telefonul fără fir dacă nu e nimeni care să nu ne înțeleagă. Cum altfel am putea spune că nu există adevăr?

Nu poate căruța trage caii dacă nu e nimeni ca să ne vadă pe cale? Nu am bate pasul pe locul nimănui?

Ce ar fi viața fără sex?

Vina

Cele două jumătăți ale vieții dau vina una pe alta. Aruncă vina, se învinovățesc, se fac vinovate, se condamnă una pe alta.

Își întorc fața una de la alta, fiecare cu obrazul său, dreapta și stânga, bărbatul și femeia, lacrima și ochiul, inima și sângele, creierul și prea dura lui materie.

Dreapta acuză stângii stângăcia, ochiul acuză lacrimii disoluția, inima acuză sângelui iuțimea, creierul acuză materiei misterul, femeia dă vina pe bărbat și el ia toată vina asupra lui ca să nu își recunoască vina.

Stânga acuză dreptei aroganța, lacrima acuză ochiului orbirea, sângele acuză inimii tumultul, materia acuză creierului curiozitatea, bărbatul acuză femeia de sine.

Cele două jumătăți ale vieți își sunt una alteia oglindă a răutății.

Impunerea

Această dilemă morală, această situație în care ai un bun prieten, fiică sau fiu, sau rudă apropiată, cu alte valori morale decât ale tale, altă religie, perspective politice, ideologice, filosofice, alt stil de viață, alte practici decât ale tale.

E în primul rând un test al libertății. Cine și cum este liber. Toți suntem liberi să facem ce vrem, să zicem ce vrem, să gândim ce vrem. Sau ce putem în limitele fizicii și ale imaginației.

Constrângerile sociale vin de-abia pe urmă, mult după. Vin de-abia după ce ne hotărâm că vrem să trăim împreună. Ca alegere liberă, în limita capacității consimțământului, necesităților psihologice și fiziologice, și ale posibilităților financiare.

Prietenia sau rudenia au fiecare diferite grade. Cu cât se vor a fi mai apropiate, cu atât mai mult ne sunt puse la încercare capacitățile. De mai multe feluri.

În primul rând toleranța. Orice om are limite ale toleranței. O relație implică o negociere: ce (nu) pot face eu, ce (nu) poți face tu. Patru dimensiuni, deloc simplu. Înmulțite cu numărul de diferențe relevante.

Apoi se testează propriul cadru, religia, ideologia, etc. anume în ce fel poți transmite celuilalt ceea ce tu crezi că e bine pentru toată lumea, dar nu toți cred asta. Fiindcă tu trebuie să crezi că ceea tu crezi că e bine, dincolo de aparențele conjucturale, este bine pentru toată lumea.

E vorba de capacitatea de a identifica posibilitatea unui transfer. Ok, tu ești căsătorit. Și este bine. Ce poți identifica în acest bine care poate fi făcut evident cuiva care (crede că) nu vrea căsătorie, sau, din motive, nu se poate căsători.

În ultimul rând, a aduce pe calea cea bună pe cineva, lucru de care ne facem datori fiindcă nu noi suntem sursa binelui nostru, nu poate fi niciodată o chestiune de impunere verbală, de interdicție, sau de șantaj (nu vreau să te mai văd atâta timp cât).

Nu, este un fel de a fi al tău în primul rând care, la un moment imprevizibil, sau niciodată, va declanșa în celălalt schimbarea, convertirea.

Dacă el alege liber să facă asta.

Copacul

A vorbi despre lume este ca a vorbi despre florile unui copac. Poți începe oriunde și să nu termini niciodată.

Faptele și lucrurile din lume sunt interesante cu cât sunt mai plictisitoare. Din acest conflict se naște noul. Și noul e interesant. Un nou născut din vechi. Condiția de posibilitate a noului e plictiseala.

Sau poate nu. Poate lucrurile noi vin de undeva, și își anunță venirea cu o adiere de entuziasm, le intuim prezența, ne uităm în jur, și iată-le, ne stau în față și ne întrebăm cum de nu le-am văzut până atunci.

Poate de aceea oamenii cei mai ocupați și neatenți cu lucrurile vechi sunt cei mai lipsiți de creativitate. Genul de neatenție plină de grijă, de precauție, de postjudecată. Lucrul vechi se dă de fiecare dată același, postdatat ca o scrisoare care a venit la timp la expeditor.

Florile unui copac sunt aceleași în fiecare an. Doar copacul îmbătrânește. E greu să vezi ghinda în stejar și stejarul în ghindă. E greu să vezi copacul de dincolo de flori, și sămânța de dincolo de copac. Sunt prea interesante faptele și lucrurile din lume. Și lumea înflorește în fiecare an aceleași fapte și aceleași lucruri ca să nu ne plictisim. Se ascunde copacul în spatele lor, se ascunde adevărul în spatele copacului.

Se joacă de-a v-ați ascunselea copiii în spatele copacilor până îi chemăm la masă ca să se facă oameni mari. Să învețe carte, să scrie o carte, să fie o carte.

Cărțile și oamenii din lume sunt ca florile unui copac. Poți vorbi despre ei la nesfârșit, citind cărți, cunoscând oameni, neîncepând niciodată cu adevărat ca să poți termina cu tine.

Acțiunea

Toate acțiunile noastre sunt tridimensionale, paralelipipedice și goale pe dinăuntru. Pot fi desfăcute de pe golul lor, suprafață cu suprafață, încheietură cu încheietură și întinse înapoi pe o schemă plană a tuturor lucrurilor pe care, în limitele fizicii și ale imaginației, le putem face. Privitul în gol, plimbatul aiurea, vorbitul degeaba, dormitul prea mult, mâncatul prost, băutul beției, muncitul pentru alții, cheltuitul compulsiv, scrisul cu picioarele, cititul analfabet, joaca de-a copiii, nunțile obligatorii, înmormântările cuiva din sat, concediile disperării, uitatul după cei ai altora, furtul de identitate, nostalgia autenticului, melancolia dezmembrării, închisul ușii cu cheia, pusul la spălat, schimbatul becurilor.

Și sentimentul crunt și dureros că am fi putut face toate astea într-o altă ordine.

Nebunia

Psihiatria a renunțat de mult timp ca termenul de “nebunie”, e prea cuprinzător, imprecis, nu spune nimic, l-a desfăcut în fâșii împletite și multicolore, l-a (sub)clasificat minuțios, până la ineficacitate uneori. Și pe bună dreptate.

Pentru oamenii de rând, a rămas un termen util, taxează orice atitudine sau comportament strident prin agresivitate, ininteligibil, care emană riscant, periculos, o aplecare peste marginile siguranței. Și pe bună dreptate.

Într-o parte termenul dispare, în alta supraviețuiește. Inutilitate și necesitate deopotrivă.

Dar cine știe ce e cu adevărat nebunia, nebunul, nebinele? Cine știe cu adevărat ce se neagă, ce se refuză, ce se ignoră aici? Nu ne împărțim oare toți în cei care refuză sau nu pot să își vadă propria nebunie în alții, și cei care nu își recunosc propria nebunie în cei pe care îi numesc nebuni?

Poate că șireticlul nebuniei stă în multiplele ei fațete. Ia diferite chipuri sub chipul fiecărei persoane, sub întâmplarea fiecărei victime, o posedă în fel și chip, tocmai ca să se privească pe sine prin ochii noștri ca într-o oglindă într-o cameră de probă. Îmbracă haine și încearcă forme de machiaj. Un bal mascat la curtea prințului lui Machiavelli.

Nebunia proprie ne împiedică să fim buni. Purtăm o mască interioară care ne ascunde nouă înșine propriul chip, ne orbește parțial spre total. Și tocmai ceea ce nu vedem în noi devine mai dureros vizibil în ceilalți. Ce vedem în ei se lovește de opacitatea măștii și masca lovește în inima noastră, o doare, durerea se întoarce în judecată și judecata în condamnare.

Ipocrizia este opacitate față de sine. E un fel de a fi inexistent, o plutire peste neant, o înfășurare în cămașa de forță a propriei ignoranțe, o propriei lipse de empatie față sine, de dragul tău. O contradicție paradoxală, a aporie lipsită de vreo prealabilă logică, un sofism cu premise absurde.

O cămașă din care se poate ieși doar prin micșorarea egoului.

8

Unu plus 7 și șapte + 1 nu fac același 8. Nu numai asimetria dintre semn și cuvânt îi face diferiți opt, ci și ordinea, începutul și sfârșitul unite iluzoriu de un mijloc, de metodă și cale de acces.

Nu putem ajunge în același loc pe două drumuri diferite. Nu există mai multe drumuri către același loc, fiidcă locul și drumul până acolo sunt una, sunt un loc în perioada de timp parcursă. Nu este indiferent pe unde o iei, nu este degeaba distribuția greului și a distracției în viață. Mai mult greu la început și alta e distracția la sfârșit. Mai mult râset la început și greu va fi greul la sfârșit.

Căsătoria

E greu de spus dacă vrei sau nu înscrisă căsătoria dintre bărbat și femeie în constituție când ea e înscrisă în însăși constituția lumii, în toate dualitățile și complementaritățile ei.

Cerul și pământul făcute întru început, nici unul, nici altul posibil unul fără celălalt. Nu poate fi numit pământ ce nu are cer deasupra, și nici cer ceea ce nu poate fi contemplat dintr-un loc care nu e cer. Pe pământ te simți acasă și ți-e dor să zbori, să pleci. Plecat fiind, te doare depărtarea de ceva al tău, stabil, etern nou și mereu familiar.

Și toate de sub cer se împart și se apropie unele de altele în gesturi de tatonare timidă, de cucerire tandră, de împlinire reciprocă. Nu toate lucrurile cu orice alt lucru. Dar din aproape în aproape, toate împreună, dualitățile formează un tot inseparabil.

Bărbatul a fost creat din pământ în singurătate și în așteptare. Lumea în care a fost pus, lucrurile cărora le-a dat nume erau neîmplinite. Lipsea cineva. Acel cineva a venit ca să alunge singurătatea și să împlinească lumea. Femeia a venit într-o lumea împlinită și ea a împlinit-o. Și oricine altcineva a venit pe lume, a venit din cunoașterea femeii și prin femeie. Prin cel mai intim și inaccesibil “Fiat!” al femeii, un “Fie mie!”. La polul superior și opus de “Fie altuia!”.

Oricare ar fi modalitatea în care se întâmplă concepția, nașterea are aproape sau foarte în necunoscut un bărbat căruia femeia îi spune “Fiat!”.

Cerul nu este masculin sau feminin, ci este ambele. La fel, nici pământul, sediul emoțiilor și al pasiunii. Cerul, sediul și ținta contemplației, al ideilor înalte, dar și al misterului, inefabilului, ininteligibilului sau al apofaticului. Pământul creator și mormânt deopotrivă, lucrat cu sudoarea frunții, sursă a pălămidei și al ghimpilor ideilor menite a fi uitate, surclasate și depășite.

Fiecare din noi avem în noi înșine și masculin și feminin, ca să le putem recunoaște în ceilalți și peste tot în lume. Nu am fi întregi fără această dualitate, și nici împreună fără această complementaritate bazată pe dualitatea fiecăruia din noi. Însă fără asimetrie, fără feminitatea unui bărbat și masculinitatea unei femei, schimbul, creșterea nu e posibilă. Dacă eu dau și primesc identic, nimeni nu câștigă nimic.

Numai masculinitatea matură a unui bărbat îl poate face să înțeleagă și să accepte feminitatea matură a unei femei, și așa își împlinește și el feminitatea și pe el însuși. Femeia îi este cer când el este mai pământ. Și el îi este femeii cer când ea are mai multă nevoie de el.

Femeia și bărbatul sunt chipuri, icoane a ceea ce este ascuns în noi, a ceea ce a fost odată transparent și a devenit opac prin uitare, prin întoarcerea privirii către o posibilă altă ordine a lucrurilor, o scurtătură către o destinație imaginată, un loc și un timp în care fiecare decide ce este și ce poate fi, cu condiția ca toți ceilalți să îl afirme, să îl aprobe ca să îi alunge teama iluziei, a fantasmei, a vidului constructelor sociale. O lume sfâșiată de negare, de ignorare, de ghimpi și pălămidă amară.