Postmodernismul, cu micile și pardonabilele lui scăderi, este filosofia antihristică prin excelență. Țineți, vă rog, telefonul până înham căruțele la cal.

Hristos, pentru popor, sau Christ, pentru elite, a spus despre sine că este calea, adevărul și viața.

Și a fost destul de clar ce a vrut să zică, fiindcă misticismul era încă la modă. Era modern la vremea respectivă, în antichitate.

Modernitatea, însă, a ținut să dea misterelor, misticului, tainelor o explicație. Să le desplieze, să le descarneze, până la oasele tari ale gândirii.

Calea a devenit metodă experimentală, adică aceeași pălărie cu o altă Marie. Adevărul a devenit tehnologie, artă manufacturială, iar tehnologia a prins viață în economie, politică și sisteme informaționale.

Nu mai este nimic sub (PIE *upo) în subiect, a decretat Nietzsche. A rămas doar ce este pe în subiect, adică aruncatul (iacere). Și ce este pe are tupeul să fie ce vrea, neavând nimic sub în el. Mă rog, înțelege cine vrea ce poate și invers.

Am rămas niște aruncați în lume. O aruncare de colo-colo identică cu sine. O mișcare haotică cu coliziuni și convertiri predictibile doar statistic. Statistica, această ultimă mare știință venită pe lume, utilă economiei și ideologiei într-o egală și oarbă măsură.

Ne aruncăm unii asupra altora ca să avem un sub-obiect. Ne trebuie o confirmare, totuși, ceva ferm, o cale, un adevăr, o viață. Nu ne putem fi noi înșine acestea nouă înșine.

Nu ne putem juca telefonul fără fir dacă nu e nimeni care să nu ne înțeleagă. Cum altfel am putea spune că nu există adevăr?

Nu poate căruța trage caii dacă nu e nimeni ca să ne vadă pe cale? Nu am bate pasul pe locul nimănui?

Ce ar fi viața fără sex?