S-a inventat cu succes un procedeu în grafica computerizată, anume acela de a calcula eficient felul în care sunt luminate lucrurile prin reflecție, adică speculă dar și respingere, sau prin refracție, adică acceptare sub un unghi propriu, sau prin absorbție printr-un filtru propriu. Marea nu e albastră. Proprii îi sunt toate celelalte culori, și doar albastrul îl respinge marea, îl neagă, îl reflectă, îl dă altor lucruri care sunt albastre, și nu sunt orice altă culoare.

Principiul inventat are la bază identificarea acelor raze de lumină care pleacă din ochi și ajung în sursa de lumină, prin lucruri sau doar lovindu-se de ele. Nu toate ajung acolo, dar sunt mult mai puține decât cele plecate din sursa de lumină, dintre care multe nu ajung să fie văzute vreodată de cineva.

La fel este și cu sensul și semnificația. Pleacă din ochi, el dă direcție și sens. Cele mai multe lucruri absorb posibilitatea sensului și nu reflectă nimic, nu devin obiect de reflecție interioară, de analiză sau narațiune. Sunt fie ca spectrul de lumină al unui corp negru, fie ca al luminii albe, toate culorile amestecate alandala, ca un cântec fără mesaj.

Multe din chipurile sau poveștile oamenilor care trec pe lângă noi nu spun nimic, și întoarcem capul mai departe, în altă direcție. Sau ne spun ce credem că știm deja, și iarăși întoarcem capul. Căutăm alt unghi. De multe ori, întoarcerea capului se transformă în sau vine dintr-o agitație interioară, o căutare fără obiect. Învârtim casa sufletului și a inimii după un soare care își anunță răsăritul dar se tot lasă așteptat.

Lucrurile nu au un sens în sine. Dacă l-ar avea, ar fi evident așa cum este evident roșul sau albastrul. Sau poate suferim de un daltonism al sensului. Căutăm sensul în ceea ce pare, în culoarea reflectată, nu în multitudinea de culori absorbite, în întunericul dintre liniile spectrale ale lucrurilor. Suprapuse, culorile obiectelor orbesc. Prin superpoziție, întunericul obiectelor lasă ochiul liber, pupilele se dilată la maximum, negrul ochiului și albul ochiului se relaxează reciproc.

Traversam prin timp ca printr-o intersecție, ca pe la o răscruce. Înainte lumea e a noastră, și noi îi dăm sens, noi o inventăm. Înapoi, noi suntem ai lumii, lumea ca tot ce e luminat de lumină, și ea ne semnifică, ne dă sens, potrivit direcției din care am venit. La stânga noi suntem în lume, între toate ale ei, și ea alege ce să vedem și ce să înțelegem. La dreapta, lumea e în noi, și noi suntem liberi să o modelăm, să îi fim sursă de lumină.

Exteriori lumii sunt doar cei care văd în întuneric. Sau cei care se scufundă.