Când ești într-o țară străină, a cărei limbă nici nu o vorbești, nici nu o înțelegi, unul dintre cele mai puternice sentimente pe care îl poți avea, dacă ești defect în direcția și sensul ăsta, este că oamenii ăștia au crescut cu limba și semnele și obieceiurile lor. Sunt oameni ca și tine, dar crescuți în altă cultură.

Este trivial, dar nu este, există totuși un șoc, diminuat de lucrurile pe care ne-am străduit să le avem în comun. Ca de exemplu aeroporturile, ne crează un spațiu comun, invadat de internațional și de toate clișeele și, uneori, kitchurile propriei culturi. Multiculturalismul în cea mai comercială fațetă a sa, grefat peste o treabă pur funcțională, securitatea granițelor și a zborului la mare înălțime, plus așteptarea care poate dura ore întregi sau fracționare.

De partea cealaltă te așteaptă același lucru, mai relaxat dar și mai inuman, ieșirea din aeroport și drumul până la hotel. Hotelurile sunt și ele cât se poate de comune, aceeași formalitate, cartelele camerelor, setarea wifi, săpunurile de o zi, paharele acoperite cu capac de hârtie, gel de corp și cap, prosoape folosite de mii de oameni înaintea ta și după tine. Poate prosoapele și așternuturile acelea leagă umanitatea civilizată sau, să spunem, care își permite un hotel, mai mult decât aerul pe care îl respirăm.

Și ieși în oraș, și vezi semnele și minunile altei civilizații. Pe străzi, pe coșuri de gunoi, pe clădiri și sticle de bere. Nu poți să faci diferența între cele care sunt așa de zeci sau sute de ani, sau doar de ieri.

Vezi pe cineva făcând un lucru și îți vine să zici, uite ce fac *jii, nu știi dacă omul ăla e tipic, e oarecum comun, sau excentric. Totul e firesc și excentric în același timp acolo, aici unde ești tu. Un sentiment contradictoriu, specific stranietății, ca atunci când îți auzi vocea înregistrată. Ți-o recunoști, e a ta, dar nu sună ca vocea ta.

Apoi auzi pe stradă oamenii vorbind între ei. Te simți ca într-un balon, îi auzi, dar parcă ar da doar din gură fără să auzi nimic, ca un televizor fără volum. Sau vorbești cu cineva dintre ai tăi și te simți despărțit de un geam de sticlă de ceilalți, de altă limbă. Dacă nu vorbești o limbă internațională, sigur nu te înțelege nimeni, poți spune orice. Ești public și privat, vizibil și invizibil sonor în același timp. La fel și ei. Ești om și de pe altă planetă. Pentru ei te-ai născut extraterestru.

Uneori ți se pare că auzi oameni vorbind limba ta, auzi expresii cum ar fi: “aseară am visat”, “o iei la stânga”, “nu-mi vine să cred”. Te face atent, întorci capul, dar ei continuă în limba lor pe care ai înțeles-o fără sens doar câteva secunde.

Apoi te întorci acasă, lucrurile deja cât de cât familiare se îndepărtează, și revii ușor la lucrurile cele mai familiare ție. Auzi din nou oameni vorbind limba ta în spațiul internațional al aeroportului la zborul de întoarcere, te întrebi ce treabă au avut ei în același loc străin ca și tine, îi vezi mândri, de acum, poate au mai fost acolo de multe ori, sunt siguri pe ei, sau poate doar mai liniștiți de când au plecat cu teamă că se vor rătăci sau vor pierde avionul sau bagajul.

Te întorci acasa, dai mâncare pisicii care a stat două sau mai multe zile singură, faci un duș sau nu, te bagi în pat gata. Dormi și te trezești pe limba și în cultura ta.