Atunci când faci o glumă, când spui un banc, când faci oamenii să râdă, îți triplezi, practic, audiența. Fiindcă te adresezi simultan câtor trei persoane din fiecare om care te ascultă. Și care are simțul umorului, bineînțeles.

În primul rând, te adresezi copilului din fiecare, cel care are nevoie de joacă, de libertate, de veselie, de pace, de liniște în jurul lui.

Apoi te adresezi adultului care are nevoie să audă din gura altcuiva că viața e într-adevăr grea, nedreaptă cu alții și cu tine, că greșim și ni se greșește, că asta doare și dincolo de orice suntem responsabili pentru acțiunile noastre, nu există nimic altceva dincolo de consecințele propriilor noastre decizii și a șirului de repercursiuni pe care acestea le produc între alți adulți sau neadulți. Și, firește, ce atitudine alegem să avem față de aceste consecințe și circumstanțele în care ele s-au manifestat. Atitudine de copil, adult responsabil sau părinte.

Fiindcă al treilea tip de persoană căruia i se adresează umorul, sau tip/stadiu de personalitate, este părintele, îngrijitorul, tutorele, cel înțelegător, trecut prin viață, cu trecut, regrete și nostalgii.

De asta se luminează oamenii la față în fața umorului, se simt bine, se simt în largul lor și îl caută și îl înțeleg. Nu fiindcă ceva cu care ar fi de acord în privat și în serios. Ci tocmai fiindcă exprimă complexitatea nuanțată a vieții, pe care umorul, cu tușele lui groase și extreme o exprimă, poate, cel mai succint, dacă nu cel mai bine.