De ce țin oamenii să picteze urâtul peste frumos și frumosul peste urât? De ce nu le separă? De ce amestecă genurile, familiile, taxonomiile și toate categoriile?

Ca să se picteze pe ei înșiși, presupun. Pe nimeni nu fascinează o singură idee dacă nu este ambiguă, ambivalentă, dacă nu ascunde ceva, dacă nu intrigă, ca o lacrimă nervoasă, contradictorie.

Pe nimeni nu zguduie realitatea așa cum este, ci numai prin contrast cu așa cum nu este, dar ni s-a părut a fi până acum o secundă. De aceea pe unii îi fascinează și pe alții îi înfricoșează cutremurele de pământ și convertirile.

Preferăm constanța și stabilitatea unei singure idei. Un singur principiu. Dar nu este posibil sfârșitul fără început într-o singură idee, un singur început al tuturor lucrurilor. Deducția, deducerea firească și necesară a celor cuprinse într-o idee, este trecut al prezentului simplității a ceea ce știi deja. Viitorul, începtul care este și sfârșit deodată nu poate fi obținut decât din unirea, sinteza a două contrarii, a ceea ce este esențial opus, dar compatibil în libertate, unirea dintre creatorul liber și creația liberă.

Liber este doar sacrificiul. Liberă îi urmează doar recunoștința. Ai cunoscut binele, ai cunoscut răul, un singur lucru îți mai lipsește ca să fii liber, recunoștința. Recunoașterea ta, a ceea ce ești tu cu adevărat, ca unul ce cunoști și binele și răul din alții și din tine, urâtul și frumosul, plăcerea și durerea. Recunoștința le vindecă pe ambele, le face trecut și lasă loc viitorului.