Unu plus unu nu face niciodată doi. Un răspuns și o întrebare, o premisă și o concluzie, un bărbat și o femeie, o noapte și o zi, un copac și un fruct, o zi de naștere și un dar, o rugăminte și un refuz, un nume și un prenume, o moarte și oricare din lucrurile care vin spre ea.

Un lucru și un altul de același fel nu fac nici ele doi. Sunt unul și același lucru și puse unul lângă altul se ating dar nu se confundă, și dacă s-ar confunda, ar fi unul și nu doi, și dacă nu ajung să fie doi, nu pot fi altceva decît unul sau altul, acum unul, acum altul, mai întîi unul, apoi altul.

Și numerele și cuvintele ne interzic și ne impun, ne refuză și ne obligă să facem din unu și unu doi. Ne mint și fac să uităm de primul unu și de al doilea unu, amăgindu-ne că acum îl avem pe doi. Și unul și altul au rămas de partea cealaltă a facerii, a egalității. Mai întîi vine un cuvînt, apoi un număr, și așa mai departe, depărtând atenția de început și de mijloc. Ajunși la răspuns, apare îndoiala că nu am înțeles sau am ales cu totul greșit întrebarea. Revenind la întrebare, revenim la îndoială, citim cuvintele în sens invers, pe unu și altul și atingerea lor, încercând să le cuprindem simultan în minte, să le dăm întîietate și unuia și altuia. Un singur gînd însă poate cuprinde doar un singur lucru, singurătatea. Două gînduri crează disonață, sunt enarmonice. Poți trece de la unul la altul, și trecerea face timpul greu ca o piatră ce macină. Și în trecere te gîndești că poate există un loc al minții care găsit, odihnește căutarea, liniștea fierbinte care nu este nici întrebare, nici răspuns, nici una, nici alta, neîmpărțită în categorii, numere sau cuvinte.