Interpretăm acțiunile cuiva, adică intuim intenția din spatele lor, și, la fel, prezicem viitoarele acțiuni și motivele lor, folosind fragmente din trecutul nostru, din memoria încă prezentă în noi într-o formă sau alta. Și chiar considerând că cunoaștem pe cineva destul de bine, îl cunoaștem tot ca parte din noi, fragmentat. Începutul și nu foarte departe de posesiune, de gelozie.

Poate tocmai aceasta este explicația geloziei, ca formă de posesiune, mai întâi a ta de durerile trecutului tău și apoi manifestată asupra partenerului. Prevezi viitorul sau trecutul apropiat al partenerului folosind acțiuni sau fantezii ale tale din trecut, prezente încă în tine într-o formă dureroasă. Îl acuzi pe celălalt, pe nedrept fiindcă de asta doare gelozia, de ce ai făcut sau ai fost foarte dispus să faci tu.

Rareori prezicem cuiva că îi va fi bine. Ar fi și necinstit să facem asta. Față de el și libertatea lui. E altă persoană și nu proprietatea noastră. Nici noi cu noi înșine nu avem acest drept. Există prea multe necunoscute înaintea noastră și înăuntrul nostru. Fragmente din noi încă umbrite, ascunse, așteptând să fie rescoase la iveală de conjuncturi similare cu cele care le-au creat. Au murit în noi în inconștiența noastră ca să renască într-un moment de prezență, de realizare.

Prezicerea viitorului este cea mai la îndemână formă de amăgire. E acceptabil să nu înțelegi prezentul, dar nu este acceptabil să crezi că înțelegi viitorul.

Ne creăm simultan plase de siguranță și pânze de păianjen în jurul nostru. Ideea este să le putem deosebi una de alta.