Când te apropii de cineva devii tu însuți dar nu te simți tu însuți. Dar numai dacă te apropii cu adevărat. Ca orice fir, se despică în patru. Firește că simți să fugi atunci când devii tu însuți, fiindcă vrei să te simți tu însuți, nu să fii tu însuți.

A fi și a simți sunt același lucru și complet opuse. Inițial simțim că suntem noi înșine când nu simțim nimic, ne simțim bine, un anume fel de bine, nicio presiune, niciun incident, totul firesc, natural, confirmare din toate direcțiile, niciun conflict, totul roz și dulce, oglinda e curată deși de-abia ai ieșit din duș, părul îți stă bine deși e ciufulit, se va usca, ziua e ziua de azi și nu există mâine.

Ne apropiem de cineva și acel cineva devine oglindă, contagiu de cușcă, ochii lui sunt ochii tăi, mișcările ei, mișcările tale, rana lui, rana ta, vorbele ei, vorbele tale, temerile lui, temerile tale, sunteți una și doi și infinit multiplicați în același timp. Ca o oglindă oglindită în olgindă.

Rana pe rană se rănește. Și firește că vrei să fugi, firește că vrei să scapi de toate astea, că îți vrei echilibrul înapoi, că vrei pe altcineva suficient de complet cât să de completeze și nu să te confirme, să te împlinească și nu să te golească, să te acopere și nu să te descopere, să te dezamăgească din propria amăgire, cu blândețe și firesc, să fie tu mai înainte de a fi tu tu însuți, lucru imposibil, fiindcă nu există o astfel de relație, fiindcă ceea ce simți, această nevoie de a fi tu însuți, nu este a fi, și nici celălalt nu este, nici nu simte, dacă ar fi, nu ar avea nevoie de nimeni, ar fi autosuficient și atât.