De ce îi este unui bărbat frică de o femeie? Această teamă ascunsă și disimulată prin mituri, povești, opere de artă, nerecunoscută ca atare și nemărturisită, pe lângă toate celelalte frici, de război, de foamete, de eșec, de cutremure și spații înguste, de tată, de boală și bătrânețe, de moarte, de a pierde și de a ucide, de a fi învins, de mediocritate și invaliditate, de trădare și minciună, de corupție și mâini murdare, de necunoaștere și necunoscut.

Fiindcă, de fapt, unui bărbat doar de femeie îi este frică.

Restul sunt doar provocări și nimic mai mult. Obstacole care pot fi ușor depășite, ocolite sau ignorate. Întotdeauna se găsesc soluții pentru oricare din probleme și a găsi o rezolvare nu este ceva ce un bărbat nu poate face, mai devreme sau mai târziu.

Unui bărbat nu îi este teamă de moarte, și-o va provoca fără ezitare dacă e nevoie, nu îi este frică de alți bărbați, va ucide dacă e nevoie, nu îi este frică de întuneric, de căldură sau frig, nu îi este teamă să construiască oriunde este nevoie, nu îi este frică să urce sau să coboare, să sară sau să se scufunde, să lege sau să taie, să despartă mări sau munți, să picteze catedrale, să compună simfonii, să scrie poezi și romane, să bea până la inconștiență, să se facă de râs sau să plângă, să țipe sau să dea cu pumnul, să invite străini la masă ca apoi să îi alunge, nu îi este teamă să mintă sau să spună adevărul, să conducă alți bărbați spre victorie sau spre moartea lor.

Dar de femeie îi este frică. Este singura lui frică și totuși cea mai mare. Nu are cu ce să o compare și, de aceea, nu o înțelege. Nimic din ceea ce face în restul vieții lui nu seamnă și nu se apropie de apropierea lui de o femeie. În nicio altă aventură a lui nu merge cu o floare în mână și nicio altă provocare a lui nu îi cere să aibă mâinile, gulerul și pantofii curați.

Pentru un bărbat, în afară de femeie, în lume există doar obiecte. El însuși este un obiect. O bucată de piatră abstractă numai bună de sculptat în idei și texte, hârtie de pergament din piele de om pe care scrii și rescrii istoria tuturor lucrurilor mărețe pe care le-a făcut bărbatul. De la filosofie, politică, știință și artă, până la copilăriile și ghidușiile istoriei, conștiente sau, dimpotrivă, momentele când bărbatul s-a luat mult prea în serios.

Dar în fața femeii este în fața celui mai de neînțeles necunoscut. Și fiindcă femeia nu e bărbat, iar bărbatul este un obiect, nu există dialog care să facă cunoaștere din acest necunoscut.

Bărbatului îi este frică de femeia din el. Feminitatea unui băiat închis în cușca curajului și a stăpânirii obiectelor, a luptelor cu bețe și a săritului de la înălțime. Un băiat care a avut și are prea puțin timp să își înțeleagă frica de sine, prea ocupat fiind cu cucerirea tuturor lucrurilor și a locurilor, prea ocupat să inventeze lucruri noi de cucerit și descoperit locuri noi de locuit cu gândul, cu scrisul și rescrisul, cu discursuri încurcate, înțelese de cât mai puțini și lăudate de cît mai mulți.

Un bărbat are infinit de multe opțiuni, le vede pe toate cu claritate, oricît de puțin probabile sau îndepartate ar fi. Așa vede lumea, inclusiv femeile din jurul lui. Sunt obiecte, lucruri și locuri de cucerit. Se apropie încrezător, le știe pe toate, este profesor în toate ale artei cuceritului. Zâmbește, are umor, o face să râdă, ea râde frumos, o ia de mână cum ia un bărbat de mână o femeie, protectiv, mâna lui e mai definită, mai cuprinzătoare, îndreptată înainte cu încredere. Se apropie de ea, o cunoaște, intră la ea în viață, se îndrăgostește, spune tuturor, face pace cu toate lucrurile și în toate locurile, aleargă de colo-colo, mai repede decât a alergat vreodată în vreo cucerire, ia mîinile de pe volan și se izbește violent de cușca feminității băiatului închis în el.

Băiatului îi este frică acum. Nu are destule mâini să își acopere și urechile și ochii și gura și pieptul care doare cu o durere pe care nu a mai cunoscut-o niciodată. Nu e cuțit, arșiță, ger sau nimic altceva din ce l-a durut până acum. Acum îi este frică, atunci, de fiecare altădată era doar cu un pas înainte de o victorie. Acum e singur și lumea nu mai există. Depresia dintre el și lume e adevăratul întuneric și frica are culoarea întunericului. Neputința de a-și dori să facă un pas, să întindă mâna, să se ridice de jos sau să ceară ajutor. Nu știe de ce fiindcă nu știe ce are în față.

Și are o singură opțiune, un singur drum cu trei sensuri.

Să renunțe, să se întoarcă între obiectele și în locurile lui. Învins într-un fel care, oricum, nu este genul de învingere al obiectelor și al locurilor. Firește, vor fi mai amare acum, dar multele mici victorii sunt suficient de dulci și ademenitoare.

Să facă din femeie un obiect, ceea mulți bărbați și fac, și se bat cu pieptul în pumn că lor nu le este frică de nimic. Mint, dar nu recunosc asta pe față, fiindcă știu că mint. Și o fac pe femeie obiect de artă și exponat de muzeu.

Sau să renunțe la lume.