E greu de spus dacă vrei sau nu înscrisă căsătoria dintre bărbat și femeie în constituție când ea e înscrisă în însăși constituția lumii, în toate dualitățile și complementaritățile ei.

Cerul și pământul făcute întru început, nici unul, nici altul posibil unul fără celălalt. Nu poate fi numit pământ ce nu are cer deasupra, și nici cer ceea ce nu poate fi contemplat dintr-un loc care nu e cer. Pe pământ te simți acasă și ți-e dor să zbori, să pleci. Plecat fiind, te doare depărtarea de ceva al tău, stabil, etern nou și mereu familiar.

Și toate de sub cer se împart și se apropie unele de altele în gesturi de tatonare timidă, de cucerire tandră, de împlinire reciprocă. Nu toate lucrurile cu orice alt lucru. Dar din aproape în aproape, toate împreună, dualitățile formează un tot inseparabil.

Bărbatul a fost creat din pământ în singurătate și în așteptare. Lumea în care a fost pus, lucrurile cărora le-a dat nume erau neîmplinite. Lipsea cineva. Acel cineva a venit ca să alunge singurătatea și să împlinească lumea. Femeia a venit într-o lumea împlinită și ea a împlinit-o. Și oricine altcineva a venit pe lume, a venit din cunoașterea femeii și prin femeie. Prin cel mai intim și inaccesibil “Fiat!” al femeii, un “Fie mie!”. La polul superior și opus de “Fie altuia!”.

Oricare ar fi modalitatea în care se întâmplă concepția, nașterea are aproape sau foarte în necunoscut un bărbat căruia femeia îi spune “Fiat!”.

Cerul nu este masculin sau feminin, ci este ambele. La fel, nici pământul, sediul emoțiilor și al pasiunii. Cerul, sediul și ținta contemplației, al ideilor înalte, dar și al misterului, inefabilului, ininteligibilului sau al apofaticului. Pământul creator și mormânt deopotrivă, lucrat cu sudoarea frunții, sursă a pălămidei și al ghimpilor ideilor menite a fi uitate, surclasate și depășite.

Fiecare din noi avem în noi înșine și masculin și feminin, ca să le putem recunoaște în ceilalți și peste tot în lume. Nu am fi întregi fără această dualitate, și nici împreună fără această complementaritate bazată pe dualitatea fiecăruia din noi. Însă fără asimetrie, fără feminitatea unui bărbat și masculinitatea unei femei, schimbul, creșterea nu e posibilă. Dacă eu dau și primesc identic, nimeni nu câștigă nimic.

Numai masculinitatea matură a unui bărbat îl poate face să înțeleagă și să accepte feminitatea matură a unei femei, și așa își împlinește și el feminitatea și pe el însuși. Femeia îi este cer când el este mai pământ. Și el îi este femeii cer când ea are mai multă nevoie de el.

Femeia și bărbatul sunt chipuri, icoane a ceea ce este ascuns în noi, a ceea ce a fost odată transparent și a devenit opac prin uitare, prin întoarcerea privirii către o posibilă altă ordine a lucrurilor, o scurtătură către o destinație imaginată, un loc și un timp în care fiecare decide ce este și ce poate fi, cu condiția ca toți ceilalți să îl afirme, să îl aprobe ca să îi alunge teama iluziei, a fantasmei, a vidului constructelor sociale. O lume sfâșiată de negare, de ignorare, de ghimpi și pălămidă amară.