Se poate stoarce sens din piatră seacă. Atît de mult încît te poate copleși și dărîma ca o viitură într-o zi cu cer senin.

Nu întrebarea despre sensul Universului este întrebarea. Ci întrebarea este despre sensul sensului, capacității și condiției de posibilitate a sensului. De ce există sens, ce face posibilă întrebarea și ce rost are ea, în general. Întrebarea cu privire la întrebare, acel răspuns al întrebării care nu este nici în întrebare și nici după întrebare, ci răspunsul care face posibilă întrebarea, neavând el însăși o întrebare prealabilă.

A întreba are sensul primar de a între-cere, a întinde sau a te mișca în linie dreaptă printre lucruri. Pare a fi vorba despre o căutare între lucrurile lumii ca și cum le-ai întinde ordonat în fața ta pentru a le pune într-o ordine cu sens.

Dar care este sensul acestei posibilități de sens? Nu numai de ce există lucrurile așa cum sunt ele, în felul lor particular între multele alte feluri particulare de a fi, ci și observarea lor, contemplarea acestui întîmplător fel de a fi? Există o alternativă la căutarea sensului? Poate lipsa sensului nu ca o concluzie a căturării unui sens, și lipsa totală a căutării?

Dacă nu ar fi existat niciun căutător, dar lucrurile căutate ar fi existat totuși, se poate spune despre ele că sunt lipsite de sens, că aceea piatră seacă ar fi rămas seacă și nu ar fi țâșnit nimic din ea? Există culori fără un ochi care să le deosebească, sau sunt simple frecvențe ale undelor luminoase? Există acele frecvențe dacă nu le calculează nimeni, după ce, în prealabil, s-a stabilit o unitate de măsură a lungimilor de undă și a timpului?

Și timpul, și lungimea, și frecvența luminii sunt într-o relație de interdependență, nu pot fi separate unele de altele și niciuna din ele nu primează. Nici sens fără obiecte, nici obiecte fără sens, și niciunul din ele fără subiectul observator.

Răspunsurile-întrebări nu sunt nici răspunsuri ale vreunei întrebări, nici întrebări care primesc un răspuns. Deci nu pot fi formulate nici ca una, nici ca cealaltă. Nu există semn de punctuație care să le fie propriu, ceva între punct și semnul întrebării. E și întrebare și răspuns, fără a fi nici una, nici cealaltă. E tautologic și paradoxal, e început și sfîrșit și mijloc sieși. De asta nu are semn de punctuație specific, fiindcă nici nu începe cu literă mare, nici nu se termină cu un semn de punctuație. E închis în sine și infinit deschis.

E ușor să despici firul în patru. Mai greu este să îl refaci la loc, și de aceea tentația ciclică este de a continua despicarea fiecărui fir rezultat iar și iar, în alte patru întrebări, răspunsuri, afirmațiile și negațiile lor.