În diverse etimologii, mai mult sau mai puțin incerte, a cere, a cauta și a întreba, sunt înrudite.

Dar asta este mai puțin important. Încurcate și tainice sunt căile evoluției geografice și culturale ale limbilor pământului. Mă gândeam însă la acest “Cereți și vi se va da!” Anume la faptul că parcă lipsește un cuvânt, lipsește un “orice”. Adică nu se spune cereți orice, ci doar cereți. Ce anume să ceri, când ți se spune doar să ceri? E un fel de joc, încearcă și tu și vezi dacă obții sau nu? Nu pare, fiindcă promisiunea este că ți se va da. Deci vei primi, dar ce anume, punctual? Poți cere orice? Ai nevoie de orice? Nu, clar nu, dar nu e vorba de nevoi aici. Nu e vorba despre nimic anume.

Desigur, mulți oameni au cerut multe lucruri și, fără a judeca acum dacă a fost vorba de o corelație sau de o cauzalitate cu cererea, au primit ce au cerut. Puțin mai târziu sau mult mai târziu, au început să aibă ce au cerut la un moment dat.

Și iarăși mulți au cerut și nu au primit. Sau au primit și au uitat că au cerut. Sau au primit într-o formă diferită, la fel ca ceilalți. Unii recunoscători, alții nu. Unii resentimentari, alții nu.

Și totuși, lucrurile pe care le poți cere sunt limitate, lucrurile pe care le primești sunt și mai puține. Lucrurile pentru care suntem recunoscători sunt cele mai puține.

Și lipsește acel “orice”, dar parcă totuși e acolo, se subînțelege. Parcă e vorba despre tot. La fel și căutarea, la fel și cu întrebările.

Și poate răspunsul dilemei, cheia interpretării corecte este în acel “cel ce are să fie ca și cum nu ar avea”. Anume faptul că aici este vorba, de fapt, de starea de cerere, o cerere fără obiect, să ceri fără să ceri nimic anume, și ți se va da totul, vei avea și vei fi ca și cum nu ai avea nimic. Nu ai nimic, fiindcă nu ai cerut nimic, și vei fi ca și cum ai avea totul.

Starea de cerere fără obiect este starea de posesiune a orice. Odată cu averea unui singur obiect anume, încetează acea stare care cuprinde totul, odată cu atașamentul față de un singur lucru numai. Și acel lucru poate fi indentificat simplu prin sentimentul de durere avut la o eventuală dispariție a lui. Cel mai de preț este, firește, sufletul nostru. Dar și pentru asta avem un paradox similar. Cel ce își pierde sufletul, acela și-l va câștiga.

La fel este și cu starea de căutare fără obiect. Te pune în altertă ca orice căutare, dar nu cauți ceva anume. Combinată cu starea de cerere continuă, care implică modestie continuă, îți păstrează mintea întreagă, concentrată.

Iar în final, starea de interogație continuă, iarăși, fără obiect și ea. Fără să vizeze un răspuns anume. Ci doar faptul în sine al mirării modeste și în continuă căutare.

Combinate, te deschid mai mult decât orice, și poate în singurul fel adevărat. Restul cererilor, căutărilor și al întrebărilor te închid tocmai prin particularitatea și îngustimea punctuală a obiectivului lor. Dimpotrivă, neavând obiect, rămân pur subiective, te privesc numai și numai pe tine. Nu calci peste nimeni și nu judeci pe nimeni și nici nu iei din al altuia, nu știi mai multe ca altul, nu ai mai multă dreptate, nu ai pe cine învăța și nici față de cine să te fălești. Fiindcă nu ai și nu știi nimic anume.