A vorbi despre lume este ca a vorbi despre florile unui copac. Poți începe oriunde și să nu termini niciodată.

Faptele și lucrurile din lume sunt interesante cu cât sunt mai plictisitoare. Din acest conflict se naște noul. Și noul e interesant. Un nou născut din vechi. Condiția de posibilitate a noului e plictiseala.

Sau poate nu. Poate lucrurile noi vin de undeva, și își anunță venirea cu o adiere de entuziasm, le intuim prezența, ne uităm în jur, și iată-le, ne stau în față și ne întrebăm cum de nu le-am văzut până atunci.

Poate de aceea oamenii cei mai ocupați și neatenți cu lucrurile vechi sunt cei mai lipsiți de creativitate. Genul de neatenție plină de grijă, de precauție, de postjudecată. Lucrul vechi se dă de fiecare dată același, postdatat ca o scrisoare care a venit la timp la expeditor.

Florile unui copac sunt aceleași în fiecare an. Doar copacul îmbătrânește. E greu să vezi ghinda în stejar și stejarul în ghindă. E greu să vezi copacul de dincolo de flori, și sămânța de dincolo de copac. Sunt prea interesante faptele și lucrurile din lume. Și lumea înflorește în fiecare an aceleași fapte și aceleași lucruri ca să nu ne plictisim. Se ascunde copacul în spatele lor, se ascunde adevărul în spatele copacului.

Se joacă de-a v-ați ascunselea copiii în spatele copacilor până îi chemăm la masă ca să se facă oameni mari. Să învețe carte, să scrie o carte, să fie o carte.

Cărțile și oamenii din lume sunt ca florile unui copac. Poți vorbi despre ei la nesfârșit, citind cărți, cunoscând oameni, neîncepând niciodată cu adevărat ca să poți termina cu tine.