Am o speculație, anume aceea că există o legătură intimă între fanteziile eroice și fanteziile erotice.

Există, într-adevăr, un erotism în actele eroice, în actul de a salva și în faptul de a fi salvat, în raportul activ-pasiv, acțiune-aștepare, agent-obiect, între motiv și cauză, datorie și răsplată. Și există un eroism în intimitatea unei relații pe care o vrei armonioasă, liberă, autentică.

Dar la nivel de fantezie, de fantasmă, avem pornografie și într-un caz și în altul. Eroii nici nu se autoproclamă, nici nu își semnalizează (anticipat) statutul de erou, nu își pun insigne, semne în pieptul pozei de profil social, nu anunță când pleacă la luptă și nici nu se întorc pe ușa principală. Nu au nici pe departe starea să povestească la rece, la bere rece, “peripeții” de pe câmpul de luptă. Au văzut destulă moarte ca să creadă despre ei înșiși că sunt deja mai mult morți decît vii.

Adevărații eroi poartă o mască. Chiar își asumă statul de paria atunci când, inevitabil uneori, cei salvați se vor întoarce împotriva lor, când le vor zice: era mai bine înainte, acum ne este foame, acum ne plictisim.

În piață și peste tot în țară, eroismul s-a amestecat cu vulgaritatea. Nu e colț de stradă sau mașină prăfuită care să nu cadă pradă eroismului-erotic, machoismului egalitar și gregar. Din tot ce s-ar putea spune, se spune doar atât fiindcă se spune atît de des și atât de tare. A devenit slogan, normă social acceptabilă, cutumă a prafului de pe jos. Bărbați și femei fac din asta un corp politic comun, întinși pe jos și filmați din dronă.

Cel ce înjură, se înjură prin sine, își desenează un cerc în jurul sinelui și spune înjurătura ca pe o definiție, o expresie a finitudinii gândirii și pulsiunilor sale.

Nu există justificare, nu există joc de limbaj care să transforme înjurătura în ceva ce nu este, să o aducă din aproape în aproape la a fi sinonimă cu un discurs cu adevărat elevat fiindcă e constructiv. Discursurile elevate, dar neconstructive, sunt facile dacă le știi regulile și ai un minimum de unelte. Cred că repede, foarte repede, după ce ai citit suficient (și asta nu înseamnă foarte mult), îți dai seama că poți aburi, poți păcăli pe oricine cu aparența unui discurs sofisticat. Cei care pot deja face asta sunt de aceea responsabili să nu o facă, să își aleagă cu atît mai mult cuvintele, să depună un efort și mai mare ca să spună într-adevăr ceva, dincolo de stil. Ei sunt și mai obligați să tacă mult înainte de a vorbi puțin și cu foarte mult rost.

S-a început timid, oarecum, de la un joc de cuvinte, de la un schimb de două litere ad-hominem, la un total și indiferent ad-populum. Nu unul sau altul, ci toți din partid și simpatizanții și votanții lor. Un tradițional noi împotriva lor. Părinți, bunici, străbunici, și toți morții lor din Teleorman.

Fantezia eroică a degenerat ca și pornografia în forme din ce în ce mai satisfăcătoare și pătimașe, de grup și violente. Răspunsul nu avea cum să meargă în altă direcție. Au intrat agitatori, s-au dat cu gaze. Dar a fost o bună ocazie să se facă poze cu victimele nevinovate, femeile, copii. Cauza a fost dublată, înjurătura reîntărită.

Această singură, necerebrală și nevertebrală modalitate de a lupta, dacă va reuși totuși, nu va face altceva, speculez eu, decât să bage România într-o depresie a câștigătorului care a învins prea ușor, doar arătându-se în fiecare zi, conștiincios, pe câmpul de luptă, făcând puțin zgomot, sunând din vuvuzeua de luptă, un selfie ceva și apoi acasă sau la terasă. Slăbiciunea victoriei va da apoi, pe timp de pace, oricui este mai abil decât actuala putere, posibilitatea să pună mâna nu numai pe finanțe, dar și pe speranțe, fiindcă va ști să le îndrepte în cea mai convenabilă direcție pentru el.

După tear gas, aka lachrymator, va veni adevăratul gaslighting, când în fața adevăratului abuzator vom confunda sănătatea cu nebunia. Nu există un “noi vs ei” fără un coincidentia oppositorum mai mult sau mai puțin evident. Înjurătura orbește și pe jurat și pe înjurat, și atunci numai grosolanul mai este evident. Grosolanul lor, evident.