De ce și cum iubește o femeie un bărbat căruia îi este frică de ea? Acea iubire despre care se vorbește atît de mult, o cunoaște toată lumea, din prima zi în care te-ai născut și lunile dinainte de asta, și anii de așteptare din prima zi când o fată află că ea poate va fi mamă. Scrisă și descrisă, pictată și cântată, făcută public și ținută la piept.

Văzută de un bărbat, o femeie nu iubește nimic altceva în afară de bărbat. Nici măcar pe sine. Restul lucurilor și femeilor îi sunt indiferente, cel puțin, dacă nu chiar le urăște cu patimă. Orice face, pare a face pentru un bărbat, inclusiv creșterea copiilor, în care pare că își găsește refugiu de multe ori. Dar se refugiază în copii tocmai fugind de un bărbat, căruia îi simte lipsa, pe care îl iubește fugind de el. Fuga pare ură, dar este doar o consecința a iubirii ei pentru bărbat.

În rest, o femeie pare a se teme de orice nu implică sacrificiul pentru un bărbat. Suferință, răni, injurii, discriminare, desconsiderare, sărăcie, foamete, frig, căldură, gândaci și șoareci și mai ales șerpi, întuneric, lumină artificială, mâncare proastă, mirosuri urâte, haine proaste, hainele identice pe altă femeie, întîrzieri, greșeli, bătrânețe, singurătate, moarte.

Dar pe bărbat îl iubește. E singura ei iubire, și chiar așa este cea mai mare. Este singura, și de aceea nu are cu ce altă iubire să o compare. Și, de aceea, este greu de înțeles pentru ea cum să îl iubească pe bărbatul căruia îi este frică de ea. Și asta trezește și în femeie frica de toate celalte lucruri care, în mod normal, îi sunt indiferente. Mai ales imaginea ei.

Pentru o femeie, toate lucrurile din lume se îmbracă în iubirea ei de bărbat, sau în frica generată de aceasta. Obiectele devin acel bărbat, inclusiv el. Iubirea femeii îl face viu, suflet și trup, mai ales suflet. Se bucură și admiră la el voioșia cuceritorului, încercările lui timide sau aparent sigure, se arată mulțumită, dar numai atât cît el să nu se oprească, să prindă viteză, să alerge de colo-colo, să spună lumii și să îi spună ei, mai ales. Până în acel moment.

Acel moment în care, la o vorbă spusă prea devreme sau la timp, o așteptare prea mare pentru el, ceva pentru care nu se simte pregătit, sau o aparență de trădare, de minciună, de uitat în altă parte, de nemulțumire. Acele momente care îl fac pe bărbatul cuceritor în competiție cu toți ceilalți bărbați, în viață sau nu, să se simtă insuficient, nedestul, pierzător, atunci băiatul din cușca adânc îngropată în pieptul lui, băiatul se sperie, se înfurie, se întristează.

Ultimul lucru pe care și-l dorește un bărbat este să fie ridicol în fața unei femei. În fața a orice altceva poate fi oricât de ridicol. Dar în fața unei femei ridicolul îl distruge. Mai ales cel public. Și nu din orgoliu. Băiatul acela din cușcă nu are orgoliu, ci are o sensibilitate și o vulnerabilitate rănite sau nu, adică nu încă. Dar cel mai sigur i-au fost ambele rănite de multe ori până să ajungă prima femeie la inima și cușca lui.

Și aici, o femeie are o singură opțiune, un drum cu trei sensuri.

Să renunțe și să se întoarcă între toate lucrurile care îi sunt indiferente sau le urăște cu patimă, la fel de amare și lipsite de dulceață.

Să îl distrugă pe bărbat în continuare, încercând să îl salveze sau, dimpotrivă, răzbunîndu-se pe el, profitând de el până la ultima lui suflare, lovindu-l periodic și cu atîta putere cât să nu realizeze ce i se întâmplă, să nu poate da vina pe ea, ci numai pe el, să nu poată pune degetul pe un anumit fapt sau lucru care l-au distrus. Să îl facă la foc mic, cum se zice.

Sau.