Există o frumusețe a durerii și o frumusețe a suferinței, a durerii asumate, ascunse, adică a rugăciunii. Durerea explodează în frumusețe, dar frumusețea se ascunde în suferință. Durerea e suferință, dar suferința nu e doar durere. Durerii îi lipsește pacea ca să fie suferință.

O femeie frumoasă doare. O femeie frumoasă aduce liniște. Îmbrăcămintea, părul, purtarea, gesturile, vorbele, privirea, tăcerea, sunt de o parte sau alta.

Într-un fel sau altul, o femeie vrea să arate unui bărbat durerea ei. Nu orice bărbat își dorește, însă, să vadă durerea unei femei. Și așa cum nu orice bărbat își dorește să vadă durerea unei femei în timp ce fuge de propria durere, la fel nici orice femeie, sau nu tot timpul, nu vrea să arate bărbatului durerea ei. Dar și prin această ascundere, prin această fugă, se vede aceeași durere.

Ca un copil care dă buzna în cameră și spune: “Nu am spart niciun geam!”

În trecut, frumusețea în care se îmbrăcau femeile, acea frumusețe “cerută”, spunea chiar acest lucru. Conduita bărbaților în prezența acestui lucru, dincolo de formalismul și regulile ei stricte, spunea chiar acest lucru, că durerea unei femei trebuie văzută, în cele mai mici detalii ale exuberantei ei garderobe.

Există o frumusețe exuberantă, a durerii, și există o frumusețe simplă, a suferinței, a rugăciunii. Acoperirea capului femeii, și descoperirea capului bărbatului, ambele gesturi de umilință, de renunțare la sine, de anulare afirmativă, spun tocmai acest lucru. Că încetează exuberanța, jobenul și dantela, jocurile de societatate, multele feluri în care ne anunțăm și ascundem durerea și vulnerabilitatea.

Astăzi îmbrăcămintea, garderoba, este din ce în ce mai simplă. Cea mai simplă și mai insensibilă este cea a bărbaților. Tricoul și blugii. Femeile încă păstrează ceva din timpurile trecute, dar se vor insensibile ca bărbații, se luptă cu sensibilitatea lor, se luptă cu durerea lor. Femeile își spun feminist una alteia “nu mai fi proastă, fii bărbat”, femei care se urăsc pe sine pentru durerea și frumusețea lor. Vor să fie egale cu bărbații crezând că de partea cealaltă curge miere și iarbă mai verde. Tocmai fiindcă durerea neasumată le împiedică să vadă durerea din acel tricou, și din acei blugi. Durerea din spatele machoismului bărbaților.

Feminismul a avut un singur succes și își va continua acest succes cu fiecare altă luptă. Acela de a îneca femeile în durere și de a le împiedica să își asume durerea în frumusețea suferinței, și prin asta a condamna bărbații la mai multă durere, care va provoca și mai multă durere femeilor. Din asta se hrănește feminismul cu adevărat, mai nou. Ironic, dar nu paradoxal, rădăcina feminismului adevărat trebuie să fie, și este compasiunea față de bărbați. Fiindcă doar pe ei îi doare frumusețea femeii, fie că vine din durere sau din rugăciune. Femeile pot doar fi invidioase sau pot doar admira. Foarte puține femei pot admira, fiindcă foarte puține femei suferă, așa cum foarte puțini bărbați văd suferință și nu doar obiecte în femei. Iar unii dintre noi ne lăudăm cu ambele.