Omul nu greșește fiindcă orice faptă a lui este irelevantă. Istoria lui personală merge mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Nu piatra sparge geamul, ci casa, pereții, lemnul și sticla sparg geamul. Era și timpul să se spargă. Nu aruncatul pietrei este o greșeală, ce poate fi greșit în a arunca cu piatra înspre geam, când geamul putea să nu fie în drumul ei, există o lume posibilă în care nu ar fi fost niciun geam nicăieri, de ce tocmai în lumea noastră sunt geamuri în calea pietrelor?

Fiindcă cu un timp în urmă, cineva și cu altcineva, cu ajutorul altora, au luat pietre din râu și și-au făcut casă. Având casă, i-au pus geamuri, acest geam, această sticlă. Ei au greșit, ei, cu multele lor mici decizii inofensive, după părerea lor, au spart geamul. Și-au construit casă în calea pietrei mele.

Nu au nicio vină, nu au greșit cu nimic. Dar nici eu. Omul nu greșește niciodată fiindcă orice ar face, cel ce se supără de facerea lui e oricum supărat pe tot ce există în om. Îl deranjează altceva, din trecutul apropiat sau îndepărtat. Și se uită urât la mine degeaba. Și eu la fel, am făcut multe lucruri. Greșeala mea e consecință a altor lucruri pe care nu mi le-a reproșat nimeni, au râs, au mers mai departe, m-au încurajat. Ne vedem mai târziu, mi-au zis. Acum e acel târziu.