Cine sunt eu, sau problema identității. E cu atât mai ușor să răspundem la întrebarea asta cu privire la oameni și obiecte din ce în ce mai îndepărtate. Fiindcă nu ne pasă. Cu cât ne pasă mai mult, cu atît e mai grea întrebarea. Cu cât ne pasă, adică ne afectează, ne doare sau nu, cu cât cel de care vrem să știm cine este, este mai aproape de, sau chiar în sediul afectelor noastre. Atunci ne afectează cel mai mult.

Dar noi nu suntem nici departe, nici aproape, nici în sediul afectelor noastre. Sediul afectelor noastre este în noi, spațiul locativ și sediul social al companiei propriilor noastre gânduri și trăiri.

Cine sunt eu, această entitate comercială, într-un permanent schimb cu lumea, cu obiectele și oamenii din jurul meu? Ce dau și ce primesc și la ce preț? Ce taxe plătesc după fiecare schimb comercial, în care îmi împart trupul și sufletul, gândurile și privirile, atât de des și de talcioc?

Ar fi atât de ușor să răspund că eu sunt eu, să mă dizolv într-o tautologie, ca o piatră de râu cu speranță de viață înămolită sau erodată. Sau să spun eu sunt suma dorințelor și acțiunilor mele, de parcă stă cineva să le adune, să le pună cap la cap, să le indexeze valoric și calitativ.

Nimeni nu simte două dorințe simultan. Nimeni nu gândește două gânduri simultan. Nu se încalecă una peste alta, nu fac grămadă ordonată, nu pot fi numărate. Trec de la a fi un eu la a fi un alt eu, de mai multe ori în cursul unei zile.

Dacă îmi cere cineva răspunsul la o întrebare, voi fi acel eu care știe, sau nu, răspunsul la acea întrebare. Pe moment, voi fi răspunsul la o întrebare și vocalizarea lui. Dacă cunosc și dau mâna cu cineva, voi fi salutul, voi fi strângerea mâinii.

Niciuna nu se adună cu alta, nu vor face o sumă, o idee centrală, un principiu general, un arc de boltă pe care va scrie cu litere mari numele meu.

Pot vorbi la nesfârșit despre mine, cu pauze de somn și cafea, fiindcă vorbind despre mine, cu fiecare cuvânt, creez un nou eu care lasă în urmă acel eu creat de cuvântul precedent.

Adevăratul eu este tăcerea, dar nu neantul, în starea de căutare, de întrebare, de cerere, și nu în răspuns. Întrebarea “Cine sunt eu?”, odată formulată, crează condiția imposibilității răspunsului, fiindcă sediul afectelor deja a răspuns printr-un cutremur interior, închiderea porților, pornirea alarmei de incendiu și evacuarea completă.