Această dilemă morală, această situație în care ai un bun prieten, fiică sau fiu, sau rudă apropiată, cu alte valori morale decât ale tale, altă religie, perspective politice, ideologice, filosofice, alt stil de viață, alte practici decât ale tale.

E în primul rând un test al libertății. Cine și cum este liber. Toți suntem liberi să facem ce vrem, să zicem ce vrem, să gândim ce vrem. Sau ce putem în limitele fizicii și ale imaginației.

Constrângerile sociale vin de-abia pe urmă, mult după. Vin de-abia după ce ne hotărâm că vrem să trăim împreună. Ca alegere liberă, în limita capacității consimțământului, necesităților psihologice și fiziologice, și ale posibilităților financiare.

Prietenia sau rudenia au fiecare diferite grade. Cu cât se vor a fi mai apropiate, cu atât mai mult ne sunt puse la încercare capacitățile. De mai multe feluri.

În primul rând toleranța. Orice om are limite ale toleranței. O relație implică o negociere: ce (nu) pot face eu, ce (nu) poți face tu. Patru dimensiuni, deloc simplu. Înmulțite cu numărul de diferențe relevante.

Apoi se testează propriul cadru, religia, ideologia, etc. anume în ce fel poți transmite celuilalt ceea ce tu crezi că e bine pentru toată lumea, dar nu toți cred asta. Fiindcă tu trebuie să crezi că ceea tu crezi că e bine, dincolo de aparențele conjucturale, este bine pentru toată lumea.

E vorba de capacitatea de a identifica posibilitatea unui transfer. Ok, tu ești căsătorit. Și este bine. Ce poți identifica în acest bine care poate fi făcut evident cuiva care (crede că) nu vrea căsătorie, sau, din motive, nu se poate căsători.

În ultimul rând, a aduce pe calea cea bună pe cineva, lucru de care ne facem datori fiindcă nu noi suntem sursa binelui nostru, nu poate fi niciodată o chestiune de impunere verbală, de interdicție, sau de șantaj (nu vreau să te mai văd atâta timp cât).

Nu, este un fel de a fi al tău în primul rând care, la un moment imprevizibil, sau niciodată, va declanșa în celălalt schimbarea, convertirea.

Dacă el alege liber să facă asta.