(In)adecvarea e paradoxală. Vorba cântecului, “atunci mi-e cel mai rău și cel mai bine”.

Adecvarea este faptul de a fi egal cu, potrivit pentru. Personal, sentimentul inadecvării (fiindcă cel al adecvării sigur e o iluzie) e, cum am spus, paradoxal, contradictoriu, în aparență, dar mai înainte de toate confuz și greu de definit în afara unei soluții la rândul ei paradoxală sau, în aparență, contradictorie.

Cea mai la îndemână adecvare este cea față de necunoscuți. Cu cât mai străini, cu atât mai bine ne este cu noi înșine. În relație cu cineva din ce în ce mai apropiat, cu atât se înclină acul indicatorului adecvării spre roșu, spre critic, spre periculos de explozie. Sau implozie. Relația, firește, alunecă spre criză, spre conflict. Inadecvarea este inconfortabilă. Nimeni nu suportă ușor să se vadă și să fie văzut ca insuficient, ca neajuns la destinație, ca stând de loc sau rătăcind în cerc.

Adecvarea e dificilă în primul rând fiindcă e neclar cu ce trebuie să fii egal, cu ce “eu”, care viitoare variantă a ta ar fi potrivită acestui prezent, acestei relații cu un alt inadecvat. De aceea o relație este negociere, război, victorie și înfrângere, dans și stat jos, toate simultan și una după alta. Inadecvarea nu este numai ta, deși uneori, de multe ori, simțim asta. Și poate asta e soluția cea mai adecvată inadecvării, sentimentul că tu și numai tu, cel mai mult dintre toți, ești omul nepotrivit la timpul și locul nepotrivit.

În istorie s-au dat trei soluții radicale la această chestiune: cea contemporană, fii tu însuți, ești ok așa cum ești; cea a creștinismului, “între păcătoși, cel dintâi sunt eu”; și cea a tuturor mamelor (neabuzive), “tu ești cel mai cel”. În rest, un sănătos “e bine, dar se poate și mai bine”. Sănătos în sensul de voinicesc, fiindcă nu e clar care este soluția cea mai bună și care este cea mai adecvată formă a ei pentru momentul de față al fiecăruia din noi.

În fond, e o chestiune de repere, de model, de principii, dar și de metodă, de proceduri de adecvare, de atenție, auto-analiză, continuă evaluare și reevaluare, acumulare și, mai important poate, uitare, fără a repeta greșeli, dar și fără a le ține cu tine la nesfârșit. Să nu uiți o greșeală, ca să nu o repeți, dar nici să nu mai fie activă, să rămână amintirea ei ca o cochilie de melc mort. Să rămâi cu amintirea durerii, că de asta a fost o greșeală, și să uiți plăcerea, că de asta ai comis acea greșeală. Ca data viitoare să recunoști durerea în anunțul plăcerii. Ca în dialogul dintre Michael Caine și maseurul chinez din “Youth”: după durere vine plăcerea, și apoi iar durerea.

Adecvarea este, evident, un echilibru. Instabil, firește, dar mai necesar, dinamic, în continuă tranziție prin cele trei mari soluții istorice. Cu observația că e bine ca părerea mamei să fie cel mai repede lăsată în urmă după ce ai împlinit deja un număr semnificativ de ani. Mai de mult, anii la care plecai în armată. Azi, nu știu, 30? 40? Niciodată?