Omul de știință, cu ale sale teorii născute și crescute una din alta, e un îndrăgostit ce aleargă înlăuntrul său între predictibilitate și adaptabilitate, împiedicându-se din când în când de fapte care nu se potrivesc nicicum cu ceea ce bănuia sau știa până atunci, dar pe care le împachetează timid în explicații ad-hoc, sperând că nu va mai da de ele vreodată sau, dimpotrivă, că nu peste mult timp se vor adăuga unei vieți mai largi, mai cuprinzătoare, când perioada de avânt îndrăgostit va lăsa loc calmului matur al lui “știu ce am de făcut la fiecare pas al experimentului”, când tot ce rămâne surprinzător nu este noul ci același nou, zi după zi, ca în prima zi dar cu micile detalii și descoperiri adăugate de fiecare altă zi, fiindcă cu adevărat noul va fi al altcuiva, născut din ceea ce nu era de închipuit că e posibil, o criză, un moment ca de sfârșit de veac și nod al istoriei, când privim simultan înainte și înapoi, cu nostalgie și speranță.