Invidia (in-videre) este nevederea dureroasă în mine a ce văd în altul. Este o formă de orbire, un fel de conjunctivită a sufletului. E și conjuncție între ce are altul și nu am eu. Conjuncție între o afirmație și o negație, de aici durerea. E și interogație, punere în discuție, chestionare și secționare a realității, la conjunctiv: de ce altul să aibă, să fie, să orice, iar eu să nu.

Trecutul e un a avea. Îl avem în noi ca experiență imprimată. Radicalul etimologic al experienței și cel al impresiei au aceeași formă, *per-, dar sens diferit, chiar opus. Cel al experienței înseamă “a risca”, “a încerca”. Cel al impresiei, al presiunii, al lui a percuta, înseamnă “a lovi”.

Omul cearcă realitatea și realul îl lovește. Ne lovim de real, interior și exterior. Contactul, lovitura este prezentul. Impresia, urma loviturii este trecutul. Viitorul este contactul cu imaginarul, interior și exterior, cu posibilul pasibil, trecute sau viitoare în cronologia ramificată a posibilității.

În fond suntem invidioși, geloși pe altuia de a fi (fost) el. Îi invidiem existența. Vedem în el un posibil eu neactualizat. Sau numai o parte, dar partea unui întreg unitar, insecționabil, continuu, ca și trecutul lui, ca suprafața de contact dintre el și realul lui, interior și exterior.

Invidia este astfel un disconfort dureros creat de privirea simultană, în real și ireal, în imagine și în imaginat, în ființă și în neant. Durerea vine, însă, din dorința de a le inversa, de a înlocui locul realului cu locul neființei, pe “nu am” cu “am”, pe “nu sunt” cu “am reușit, a murit capra vecinului și a mea a fătat”.

Admirația, însă, dorește locuire fără înlocuire, lasă locul celui admirat la locul lui. Este privire sinceră, univocă, a imaginii realului celui adorat. Contactul impresionează și în acest caz, lovește, dar cu blândețe, și uneori cu suficientă putere pentru a genera abnegația și încercarea de a copia, de a ocupa un loc similar. Asta dacă nu suntem preocupați de locurile invidiei.