Judecata feței unui alt om e o judecată greșită a propriei fețe, a interiorului propriei fețe. E ca și cum ai spune că într-un teanc de maculatură sunt atâtea virgule. Din ochi de la distanță. De unde a venit, până la urmă această comparație? Judecata unui om cu numărul de virgule? Din orașul în care m-am născut? Facultatea pe care o am făcut sau sandalele pe care le port? Ce e cunoscut ca necunoscut și ce se ascunde sub ceea ce pare cunoscut?

Nu există judecată corectă a feței altui om. Nici măcar numărul de pistrui nu îl numărăm, d-apăi motivele grimaselor și ale tăcerii, mișcărilor buzelor și privitul într-o parte. În fiecare om din jurul nostru îl vedem, greșit și distorsionat, pe omul dinlăuntrul nostru. Animalul politic și social, sensibil și sălbatic, adult și copil, pierdut și regăsit, alungat și chemat la piept, educat analfabet, ignorant erudit, arogant cerșător, umil tiran, împătimit cast, îndoielnic bătut în cap.