Pacea este într-un fel, sau poate în singurul fel posibil, simetrică, egală cu ființa, cu existența, cu ne-uitarea, cu adevărul. Nu este percepția, privitul, contemplația, uitatul-în ființă, în ceea ce este. Ci este ceea ce este, fiindul a fi. Este ceea ce este mai propriu, mai afin ființei, atunci când cel ce este este conștient de și în sine.

Apele sunt liniștite, vântul este lin, ninge domol, noaptea este tăcută, peste tot ce domnește pacea, dar pacea nu este acolo. Ceea ce domnește nu locuiește cu cei din sub-ordine. Lucrurile sunt într-o ordine inferioară păcii, iar oamenii se răzvrătesc împotriva ei confundându-o cu tirania plictiselii, cu apatia și lipsa de sens.

Atunci lucrurile toate se pornesc și ele și fug de oameni ca de niște străini, și oamenii aleargă după ele ca după o pradă de război, sau ca după niște eliberați fără voie din mâinile unui balaur închipuit.

Aleargă după vânt, și tulbură apele, bătătoresc zăpada, strigă în noapte. Își fac, adică, de lucru.