Cunoașterea de sine este un act creator. De aceea de multe ori seamănă cu nebunia. Și este act doar în măsura în care este conștient, voit, asumat. Și este creator nu fiindcă ne creăm pe noi înșine. Facem și asta, dar mai mult ca ținută vestimentară, felul în care ne îmbrăcăm în alegeri și acțiunile următoare. Centrul nostru este încă ascuns și rămâne neschimbat, chiar dat la iveală fiind. Este umanitatea din noi. Asta nu o putem schimba, în oricâte nebunii creatoare ne-am arunca.

Ceea ce creăm în fiecare clipă conștientă, ceea ce avem libertatea să facem, este să descoperim noi și noi moduri de cunoaștere de sine. Inventăm metode, ne ținem de ele un timp, până le epuizăm consecințele. Apoi căutăm ceva nou. Ne reinventăm vestimentația. Uneori păstrăm din ce am învățat, alteori aruncăm totul. Poate că semnul adevăratei cunoașteri de sine este construirea a ceva nou pe vechile fundații. Nu ca un remix, ca o repoziționare în interiorul acelorași date. Inevitabil vor rezulta aceleași greșeli și bucurii. Vei bate pasul pe loc.

Înaintarea, adevărata cunoaștere de sine, este construirea unei tradiții personale, construirea unui cadru care respectă trecutul și este deschis viitorului. Conservator și liberal deopotrivă. Acceptarea doar a acelor noi date care nu afectează, nu distrug ceea ce a fost construit cu efort conștient în trecut. Dar, în același timp, să lași, să accepți dărâmarea până la distrugere a ceea ce s-a acumulat peste tine împotriva voinței tale și împotriva ta. Nu ceea ce te leagă de trecut, ci ceea ce te ține în trecut.

Nostalgia aduce speranță pentru viitor. Regretele aduc teamă. Sinteza lor este recunoștința și trăitul în prezent. Bucuria și autenticitatea, și toate celelalte clișee pe care, brusc, le surpinzi în sensul lor adevărat.