O altă temă care revine foarte frecvent este cea a impunerii stilului de viață. Și, mai mult, a opiniei. Trebuie să fii extrem de atent la cum îți formulezi opiniile, și poate să te gândești de câteva ori înainte de a ți le exprima, ca nu cumva să fii perceput ca agresiv, impunător, dominat, opresor, sau alte alea.

De când și de ce s-a ajuns aici? De ce această extremă sensibilitate la opiniile altora, diferite de ale noastre? Copilăria? Tehnologia?

De ce acel atât de obsesiv repetat “e dreptul meu la opinie”, “e doar părerea ta”? Cine și când a descoperit că avem dreptul la o opinie? În sensul că a descoperit roata rotundă și pâinea feliată.

Poate creșterea incidenței depresiei și a bolilor mintale în general (fără a incrimina pe nimeni pentru acest tip de suferință)? Poate singurătatea? Poate ambele? Poate amestecate cu accelerarea media și a tehnologiei? Poate toate la un loc și alergând toate la vale ca un bulgăre de zăpadă?

Clar mi se pare, poate egoist prin comparație cu mine, că lumea petrece prea puțin timp criticându-și educat și cultivat propriile opinii, și prea mult timp confirmându-le și ambalându-le emoțional. Și spun egoist fiindcă deși într-acolo, spre acel echilibru, țintesc și eu, dar nu știu niciodată cît de aproape sau de departe sunt de el.

Cred că asta este semn al unei profunde lipse de stimă de sine, un dezechilibru interior, între criticul autoritar și susținătorul afectiv și intelectual.

De asta nici nu ne putem asculta cum trebuie unii pe alții. Ori ne simțim prea răniți, ori îi rănim prea tare pe ceilalți, fără ca asta să ne fie neapărat intenția. Se bruiază discuția, de dialog nici nu mai poate fi vorba.

O ultimă posibilă cauză, parte din celelalte, prea mult timp petrecem în digital, în scris, rece și în grabă. Nu ne mai întâlnim în realitate și când o facem, avem un ochi în telefon.