Realitatea, în fenomen și în limbaj, e un XOR, un sau-exclusiv. Ori, ori, dar nu ambele sau niciuna. Două propoziții nu pot fi adevărate simultan. Dacă sunt, spun același lucru, dacă adevărul lor este cu adevărat aparent, vizibil, și nu un fals adevăr. Chiar dacă în limbaj au cuvinte diferite, și în aparență sunt diferite, atunci când dispare ceea ce e în aparențe, și transpare adevărul, vor spune același lucru. Ca o propoziție să spună un lucru, nu e un lucru trivial. Când spune lucrul cu adevărat, acel adevăr e definitiv. Adevărul e coincident cu sine în toate incidentele în care îl implicăm, etimologic, îl pliem, îl înfășurăm, când de fapt el ni se face cadou, un dar frumos împachetat spre copilărescul nostru entuziasm în al descoperi, des-plia, explica, despacheta.

Despachetăm necunoscutul ca la o aniversare, o naștere din nou, anuală, în fiecare zi când ni se întâmplă să fie zodia noastră. Cele 12 ore ale zilei ne țin într-un permanent suspans al unei potențiale revelații, al unui nou nou, o sur-priză care să ne prindă mai ferm de dedesupturile noastre, să ne lege, să ne reculeagă de pe sus.

O aniversare ca o revărsare a timpului, ca valurile mării, ca adierea vântului, sau consecințele propriilor acte. Gânduri, vorbe, mișcări, priviri, tăceri, sorbiri din țigară. Cauze și efecte vin din noi și se întorc în noi, vechi și noi în același timp la momente de timp diferite. Propoziția cauzei și propoziția efectului spun unul și același lucru, deși lucrurile sunt despărțite de timpul care forțează cuvinte și aparențe diferite. Dumnezeu a spus un lucru după ce a făcut timpul și spațiul în tăcere. Când nu era nimeni să audă valurile mării. Poate nici nu erau valuri fiindcă nu aveau uscat peste care să se revarse. Și nici vânt care să agite adâncurile întunericului.