Un mort viu printre vii morții. Necerând dreptate și nedreptățind pe nimeni. Mâncând atâta pâine cât să apuce ziua următoare. Bând atâta apă cât lacrimile plânse în noaptea dintre zile. Analfabet în a citi și-a scrie pe chipurile altora și însăși chipul lui. Cu vocea mai firavă ca adierea vântului și privirea mai pierdută ca ploaia în furtună. Dormind puțin și fără vise și treaz fiind să doarmă ca într-un vis. Să-și fie sie însuși umbră în orice ceas al zilei, și noaptea să-l cuprindă din zori și până seara. Apus să-i fie dimineața și fără răsărit durerea. Nimic să nu aștepte și nimicul să-l dorescă dar el să i se-opună. Pe marginea ființei, cu față întoarsă în sine, în singurul loc în care patimile lumii sunt toate ale lui. Privind la câte sunt ca și cum n-ar fi nimic. Uitând clipă de clipă de clipa ce-a trecut. Știind că toate sunt știute și nimic de cunoscut. Că binele și răul sunt gemeni prematuri, născuți din mama îndurerată a oarbelor plăceri. Că minciunii tată îi este adevărul, fiu al risipirii și-eternei reîntoarceri.